"Eu sunt Lumina lumii, cel ce crede în Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12)
You are currently browsing the Activitățile noastre category.
Va informam ca in posturile mari ale anului, Biserica Ortodoxa Romana ‚Sfanta Treime’ din New Westminster are un program de cateheza mai sporit (sub forma de intrebari si raspunsuri) – program ce are loc in fiecare sambata, dupa vecernia de seara. Toti cei interesati de cresterea spirituala personala sunt invitati sa participe.
Tot in perioadele de post, ocazional, bierica organizeaza seri duhovnicesti sau fliocalice, unde pe langa parintele paroh, mai avem invitat si un alt ierarh, teolog, monah sau duhovnic ortodox.
Pentru referinta rapida, aici aveti harta cu locatia bisericii noastre.
Multumim si va asteptam cu drag.
Duminica, 24 Ianuarie, la ora 10 dimineata, ne-am adunat cu totii in sala comunitara. Parintele nostru a rostit o frumoasa rugaciune de binecuvantare pentru toti copiii participanti, apoi fiecare copil a primit cu emotie foile de concurs. Cu multa seriozitate si concentrare, micii participanti s-au straduit sa faca cele mai bune si mai frumoase lucrari, iar dupa ce au terminat, au participat la Sfanta Liturghie.
Coordonatorii au fost impresionati de ambitia copiilor de a fi cat mai buni. Chiar si copiii mai mici din fiecare grupa de varsta, au scris in plus cate o rugaciune sau povestire. Toti copiii ne-au impresionat si incantat cu cate ceva aparte.
In saptamana aceasta, trei coordonatori ai Scolii Duminicale s-au intalnit pentru a stabili ordinea premiantilor. Va marturisim ca nu a fost deloc un lucru usor sa alegem cele mai bune lucrari, pentru ca toti copiii s-au pregatit foarte bine si au meritat un loc pe podium.
Duminica, 31 Ianuarie, dupa Sfanta Liturghie, ne vom bucura impreuna de generoasele premii oferite participantilor de catre biserica noastra.
Acesti copii minunati si altii asemenea lor, vor fi cei care vor pastra vie flacara credintei noastre, in aceasta parte de lume.
Coordonatorii Scolii Duminicale
Dragi copii,
Iata ca Olimpiada de Religie se apropie. Va multumim pentru entuziasmul vostru de a participa la acest frumos concurs. Straduinta voastra de a va pregati foarte bine, va fi cu siguranta rasplatita. Inafara de faptul ca veti sti mult mai multe lucruri despre credinta noastra, fiecare dintre voi se va duce acasa cu premii frumoase. Sambata, 23 Ianuarie, la ora 4, ne vom intalni din nou la biserica noastra, pentru ca sa ne pregatim cat mai bine. Va indemnam pe toti sa studiati cu atentie materialul pentru varsta voastra si sa va notati tot ce vreti sa intrebati.
Va asteptam cu drag pe toti sa veniti la pregatire.
Coordonatorii Scolii Duminicale
Dragi parinti,
Premiile destinate olimpicilor nostri incep sa se inmulteasca datorita generozitatii sponsorilor.
Doamna Camelia Andrei, a oferit pentru un copil castigator la Olimpiada de Religie, un abonament gratuit pe timp de un an la Burnaby Village Museum.
Ii multumim si asteptam cu drag si alti sponsori care doresc sa ofere o bucurie acestor copii minunati.
Coordonatorii Scolii Duminicale
Tabara de Vara din Fort Qu’Appelle, Saskachewan
Dragi copii si parinti,
Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Nathaniel, Departamentul Educatiei Religioase din Canada, organizeaza “Olimpiada de Religie” pentru copiii intre 7 si 14 ani.
Copiii care doresc sa participe la aceasta competitie, au la dispozitie un material de studiu. Acest material de studiu a fost pregatit pentru doua grupe de varsta: 7-10 ani si 11-14 ani.
Concursul se va tine Duminica, 24 Ianuarie 2010, la ora 10, in cadrul Scolii Duminicale. Ne vom aduna in sala comunitara, unde parintele Nicolae Lapuste va rosti o rugaciune de binecuvantare pentru copiii participanti la olimpiada.
Copiii vor primi un set de intrebari din materialul pe care l-au studiat pentru grupa lor de varsta. Pentru ca sansele sa fie egale, copiii mai mari (din fiecare grupa de varsta), vor scrie in plus o scurta compunere (pe un subiect ales de ei si care sa contina si informatii din materialul studiat) sau o rugaciune (la alegerea fiecaruia).
Corectarea lucrarilor se va face in saptamana urmatoare olimpiadei, de catre trei coordonatori ai Scolii Duminicale.
Festivitatea de premiere va avea loc Duminica, 31 Ianuarie, dupa Sfanta Liturghie, tot in sala comunitara. Premiul cel mare va fi o participare gratuita la Tabara de Vara din Fort Qu’Appelle, Saskachewan, dar vor mai fi si multe alte premii surpriza!
Sambata, 23 Ianuarie, la ora 4, ne intalnim la biserica cu toti copiii care doresc sa parcurgem impreuna materialul pentru olimpiada.
Va asteptam cu drag sa participati in numar cat mai mare la acest concurs!
Teacher’s material (for students age 11-14)
Teacher’s material (for students age 7-10)
Prima olimpiada
Dragi copii si parinti,
Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Nathaniel, Departamentul Educatiei Religioase din Canada, organizeaza “Olimpiada de Religie” pentru copiii intre 7 si 14 ani.
Copiii care doresc sa participe la aceasta competitie, au la dispozitie un material de studiu. Acest material de studiu a fost pregatit pentru doua grupe de varsta: 7-10 ani si 11-14 ani.
Duminica, 24 Ianuarie 2010, va avea loc concursul in cadrul Scolii Duminicale. Ca de obicei, vom cobori dupa Sfanta Impartasanie in sala comunitara pentru ora de religie, iar copiii participanti la olimpiada vor primi un set de intrebari din materialul pe care l-au studiat.
Dupa corectarea lucrarilor se va decide castigatorul pentru fiecare grupa de varsta.
Premiul cel mare va fi o participare gratuita la Tabara de Vara din Fort Qu’Appelle, Saskachewan, dar vor mai fi si alte premii surpriza!
Duminica, 17 Ianuarie, vom studia impreuna materialul pentru olimpiada, la ora de religie.
Va asteptam cu drag sa participati in numar cat mai mare la acest concurs!
Material de studiu 11-14 ani
Material de studiu 7-10 ani
SA VORBIM ROMANESTE
Poezie scrisa de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Cugetarea romanesca
Are portul romanesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciuntească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjeşte
Din ţărână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte coţi,
Cînd de dragoste s-aprinde
El vorbeşti lin şi blând,
Incât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodată altă limbă,
De pre buze romaneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.
La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,
Ne-am strâns minţile cu fracul
Si simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.
Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa!
ROMANESTE ASA A FOST
Româneşte aşa a fost:
Să te înduri după putere,
Să fii bun cu cel ce-ţi cere
Milă şi adăpost.
Româneşte aşa a fost:
Ne-ndurat să dai din coate
Când duşmanul vorba scoate
Că eşti slab şi prost.
Româneşte aşa a fost:
Doine din caval să cânţi
Când e horă-n sat, pământul
Vesel să-l frămânţi.
MULT E DULCE SI FRUMOASA
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă armonioasa
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Si pe buze dulce miere
Când o cuvântăm.
Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său.
Vorbiti, scrieţi româneşte
Pentru Dumnezeu!
În ziua de 28 mai 2009 la ora 9 dimineaţa, la Biserica Sfînta Treime din New Westminster, Părintele Preot Paroh Nicolae Lăpuşte a oficiat Slujba religioasă de sărbătoare a Înălţării Domnului cât și de Ziua Eroilor. Cu această ocazie, s-au amintit evenimente istorice la care românii au participat cu eroism, jerfindu-și viața pentru mult prețuita libertate și pentru integritatea pământului patriei. S-a vorbit mult despre patria Română, dar s-a subliniat și faptul că noi, Românii din Canada sântem acum legați sufletește de două patrii pe care le iubim şi le preţuim deopotrivă. În continuare, s-a accentuat contribuția Veteranilor de Război. În calitatea mea de Veteran de Răzbui, voi menționa cîteva momente istorice pe care le-am trăit în timpul războiului. România a intrat în cel de-al doilea război mondial în 22 iunie 1941, în urma aderării la Axa Berlin-Roma-București-Tokyo, când Mareşalul Ioan Antonescu a transmis Armatei Române : » Vă ordon, treceți Prutul ! » . În perioada războiului, toate contingentele de tineri care urmau să execute serviciul de pregătire militară sub arme erau încorporaţi cu un an înainte faţă de prevederile legale conform cărora se executau încorporările pînă la începerea războiului. Astfel, contigentul din care făceam şi eu parte, am fost încorporaţi la data de 20 mai 1944, în arma Geniu, la Batalionul 3 Pionieri de Munte din localitatea Brad, Judeţul Hunedoara. În presa vremii de atunci se puteau citi discursurile rostite de către Preşedintele S.U.A., Theodore Roosvelt. Printre altele, se prezenta ideea următoare: În prezent, în lume sunt două mari forţe care se macină între ele: Comunismul şi Fascismul. Noi nu suntem pregătiţi şi nu vom intra în rozboi până în anul 1945. Vom lăsa aceste două mari forţe să se macine între ele şi vom ajuta forţa care va slăbi cel mai mult. Aceste previziuni s-au concretizat în primăvara anului 1943, când s-a constatat slăbirea forţelor Comunismului, cărora S.U.A. le-au acordat ajutoare snbstanţiale în armament, echipament şi tehnică de luptă. Începând cu luptele de la Stalingrad şi Cotul Donului, balanţa rozboiului a început să se încline în favoarea Comunismului, iar forţele adverse au început să lupte în retragere până în primăvara anului 1944, când linia frontului se găsea pe aliniamentul Iași-Nămoloasa-Focşani-Gurile Dunării. La această situaţie s-a ajuns ca urmare a uriaşelor pierderi umane de la Stalingrad şi Cotul Donului, unde au murit 75 de mii de oameni. În aceste condiţii dramatice, contigentul nostru a fost încorporat în mod direct pentru frontul de la Iaşi. La această dată nu se întrezăreau încă evenimentele de la 23 August 1944, acestea se aranjau la Cairo şi la Viena.
În ajunul zilei de 23 August 1944, întorşi dintr-o aplicaţie foarte amplă de două săptămâni din munţi Abrudului, ni s-a acordat o zi de pregătire administrativă care a constat din activităţi de curăţire a armamentului, echipamentului şi tehnicii din dotare, iar seara s-a dat stingerea conform programului. La orele 24 a intrat ofiţerul de serviciu în dormitor şi a strigat cu voce tare “PACE!” Toţi am fost surprinşi și emoţionaţi. Ne întrebam între noi cum va fi pacea când de atâţia ani se vorbea numai de război cu ororile lui, însă numai după circa 20 de minute a sunat alarma de război şi cu aceasta a început războiul din vest pentru dezrobirea Ardealulului.
28 Mai 2009
Vancouver
Ioan Munteanu
(preluat de pe http://www.valeatimocului.ro)
În Serbia, românii trăiesc în două comunităţi cărora li se aplică standarde diferite în ce priveşte dreptul la păstrarea identităţii.
La nord de Dunăre (în Voivodina) trăiesc 30.000 de români, 2% din populaţia provinciei, ei fiind majoritari în doar 17 sate. Au aici biserici şi dreptul la şcoală şi presă în limba română. Aceşti români au intrat în componenţa Serbiei la 1918 şi România a purtat lungi tratative cu statul vecin, pentru a le da măcar atâtea drepturi câte aveau sub statul austro-ungar.
La sud de Dunăre trăiesc după recensământul din 2002, peste 45.000 români şi valahi, deci cu 50% mai mulţi în mod oficial decât în Voivodina. Chiar analişti sârbi spun însă că este vorba de poate 10 ori mai mulţi în realitate şi că în nici un caz nu pot fi mai puţini de 240.000. O publicaţie oficială belgrădeană spune că ,,în ce îi priveşte pe românii timoceni recensămintele sunt confuze şi greu de explicat fiindcă ei sunt majoritari în zonă”.
Ei au intrat în componenţa Serbiei în 1833. Sub turci avuseseră dreptul la slujbă religioasă în limba română. Li se spunea “valahi” pentru că aşa li se spunea la 1800 tuturor românilor. Sub sârbi, slujba religioasă a devenit obligatorie în slavonă, iar când au apărut şcoli, acestea au fost exclusiv de limbă sârbă. La botez îşi puteau alege doar nume sârbeşti de pe o listă. Şi astăzi sutele de mii de români timoceni nu au dreptul nici măcar la un cuvânt în limba lor în şcoli, biserici sau presă. Pentru drepturile lor, România nu a intervenit niciodată serios pe lângă Belgrad. Nu a reuşit nici măcar să impună că ,,valah” este sinonim cu ,,român”. La fel de lipsiţi de drepturi sunt românii timoceni din zona Vidinului – Bulgaria.
TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE – LEAGĂN AL ROMÂNISMULUI
Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pământului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom.
N. Iorga spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar G. Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.
Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr. Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit.
Populaţia tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanii începând în ultimele decenii ale erei trecute şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Apropo de Moesia, cronicarul grec Niceta Choniatul afirmă despre locuitori că “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian.
La începutul sec. VII dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Pelanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” după cum îl numeşte Vasile Pârvan. Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sârbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.
Legăturile dintre N şi S Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 a.D., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 a.D. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor” (1993) la pag. 46. În 329 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.
Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia.
Urme ale acestei romanităţi mai întâlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Târgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent a fost asimilată de către sârbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe atunci şi lângă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii.
Românii de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de valahi.
În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munţii din Peninsula Balcanică, dând populaţia aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dând pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri), iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică”.
Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor.
Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor. Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării.
În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum”.
Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce.
Ungurii sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism. Acestea nu au făcut decât să alimenteze revolta localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul. Succesul românesc făcut “şi cu voia unor locuitori ai săi” a înlăturat stăpânirea ungurească din banatul Vidinului şi a avut un mare răsunet, Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege. Făcuse ceea ce va face Mihai Viteazul în Ardeal. El a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Ungurii luaseră Vidinul de la Straşimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul român până la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Ungurii vor uni politic şi administrativ Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu vodă a primit o compensaţie în Făgăraş şi Severin şi a rămas apoi garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri.
În 1388 Şişman se închină sultanului care în 1397 după bătălia de la Nicopole îl va transforma în sangeacul, apoi paşalâcul de Vidin. În sec. XIV urmele vlahilor timoceni se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţărilor sârbe. Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat şi elemente macedo-române de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti).
Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscripţia voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. A ridicat mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrân şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rânduri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan.
Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 – 1389), şi şi-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lângă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.
SUB TURCI – PRIVILEGII PENTRU SUPUSII ROMANI TIMOCENI
În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănăţene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se alătură un uriaş număr de voluntari din zona Morava. La 3 nov. va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor în Albania în înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 Ioan Corvin ia cetatea Cladova, oraşul Vidin, apoi Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna, iar sfârşitul tot în sudul Dunării îl va găsi. Se spune că el a împărţit satelor de aici dascăli şi popi. Viaţa bisericească era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. ,,Craina era sub cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care avea o soţie Fira şi care s-a opus turcilor. ,,Raşcovicii” avură timp îndelungat o putere asemănătoare în Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de a-şi alege cnejii săi. Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare cnezi care fac ,,săbor de săteni şi adună birul”.
Vlahii din sangeacul Semedriei participă la luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter militar un codice de legi ,,kaun-name” din care cităm: ,,vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un haraciu, nici ispenge, să fie scutiţi şi liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi pedepse să nu plătească”. Ocuparea Semedriei (de la românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 1459 duce la sfârşitul despotatului sârb, în 1521 căzând şi Belgradul. Un eveniment important în timpul ocupaţiei turceşti îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer din Vidin protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei” 500-600 cneji români din sangiacul Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de Morava. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă. Provincia era autonomă pentru că ţinutul era o moşie a fostei împărătese ,,valide sultanie” de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de a asigura fonduri pentru întreţinerea bibliotecii şi palatului imperial al sultanei.
Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi Vârşeţul înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre Ţara Românească şi Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiaţi. El a fost sprijinit şi de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în Dobrogea iar Baba Novac, român sud-dunărean şi el, a eliberat regiunea Vidinului şi a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei şi Nicopolului. În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăţilor Nicopol, Vidin, Cladova. Constantin Brâncoveanu va apăra şi reconstrui şi el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În ,,Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre. La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau ,,rumuneşce”.
În cursul sec. XVII-XIX în Timoc noi elemente româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor existente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înţeles numai în româneşte cu ofiţerul superior din armata austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni. Maxim Radacovici, exarh al mitropolitului din Belgrad a călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi Mlava şi găseşte o populaţie majoritar românească.
Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nicicât sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit din Ţara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790) din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion Guran din Zlot (sec XVIII) şi popa Ion Vladu (1839) din Bârza Palanka.
Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, Radosav, Ion, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii (Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea româneşte.
Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). În Techia pe la 1736 a fost popă Marcu Radul, iar mai apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875 (cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.
În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiţi de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate mai era slujbă în româneşte şi la 1918. Astăzi doar la Sofia este biserică românească. A încercat după anii 2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină slujbă şi în româneşte dar a fost ameninţat imediat de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţătorilor Arădeni a protestat în presă). La Vârf în 1854 sătenii angajau pentru 150 groşi pe învăţătorul Ion Brudar din Transilvania. La Vidin în cartierul Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 9 grupe învaţă româna ca limbă străină facultativ. Facultativ se mai învaţă româna şi tot sporadic în Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii Românilor din Bulgaria şi a statului român.
Românii nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci şcoli şi biserici. Aceste încercări de cursuri de română sunt organizate după ore, uneori în weekend, uneori în case particulare şi cu plata unor profesori din fonduri ale statului român. Revistele lor bilingve ,,Salut” şi ,,Timpul” cu apariţie sporadică şi în număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din România. Statul bulgar închide chiar şi şcolile bulgăreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova). La Sofia am vizitat singura biserică românească din Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. Clădirea a fost ridicată de comunitatea bogată a aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. Există tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi învăţau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al. Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu caracter oficial. La Vidin unde trăiesc întradevăr români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a permis aşa ceva. În Serbia unde românii sunt mult mai mulţi nu se permite nici măcar facultativ limbă română în satele timocene.
SUB SLAVII CREŞTINI – MECANISME INFERNALE DE DEZNAŢIONALIZARE
La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănăţeni din anii 1736-1739. Abuzurile administraţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populaţia română să se alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă victorie a românilor răsculaţi asupra austriecilor a fost cea de la Vârşeţ din 14 feb. 1739. Represaliile imperialilor au fost groaznice. De la 1690 în Timoc şi Banat veniseră primii sârbi din Kosovo (Svetislav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate atunci în Timoc) şi bulgari din Teteven. D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917 că “bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase ale Serbiei” de până atunci.
Insurecţia sârbă21 izbucnită în 1804 s-a bucurat şi de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei” condus de Karagheorghe îl avea în componenţă şi pe voievodul românilor timoceni Mişu Karapancea de la Negotin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vladimirescu a luptat în fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie de a Cladova. Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor majoritate nou-veniţi din ţinuturile din sud-vest. Unii români se alătură mişcării de eliberare de sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Velku luptă împotriva turcilor cu preţul vieţii la Negotin şi Prahovo având oaste şi tunuri “Capu-oi da, Craina n-oi da” şi îşi luă titlul de “Gospodar (Domn) de Ţârna Reka”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alţi haiduci ai vremii erau Stevan Mokrainaţ, Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoikovici despre care românii spun că erau de ai lor.
În Timoc, sârbii îşi extind graniţa 23 abia în 10 iunie 1833. Miloş Obrenovici obţine de la turci în schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg populaţia Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe cei din Tribalia orientală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir şi a interzis turcilor să intre călare şi cu caii potcoviţi în satele din zonă. Noua înţelegere lăsa provincia sârbilor care nu mai respectă vechile privilegii românilor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român se va retrage dincolo de graniţă, în imperiul otoman, înfiinţând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina şi Zlocutea, precum şi bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp însă bulgarii şi macedonenii vor intra ei în acestea.
Un raport din 1849 spunea “pe lângă cele 4 sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia acestei revolte este un ciorbagiu Ivan Başchinezul”. Istoricul Djordjevici arată că “Bulgaria nordică era sub puternica influenţă a mişcării revoluţionare din Valahia din 1848”. În 1850 are loc o mare insurecţie la Vidin. Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion di la Vidin scria în “New York Spectator” că românii ar fi spus “mai bine morţi decât să schimbăm un călău cu altul”. Ştefan Singeleanu a condus o altă răscoală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor de la Morava-Iagodina, Kupru, Alexina şi a fraţilor lor Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegar la nord de Niş răsculaţii sunt înfrânţi de turci. Sârbii vor face din vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de Ştefan Singelici. O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu Stan de la Bregova.
Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean documentându-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Spunea că la 1857 erau 39.728 români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 00028.
La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186 dezmembrat de Murat I la 1389.
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin era şcoală românească.
În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din Bor, Zlot, etc . Şi principele Milan e în mijlocul zonei de conflict armat cu lupte la Alexinaţi, Bielina, Zaicear, Niş. În acest război România a trimis o ambulanţă (13 medici şi 3 farmacişti) la Cladova unde personalul român a îngrijit mii de răniţi. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari europeni “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte”. În armata a treia a generalului Leşianin, la Zaiecear erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi sunt executaţi mulţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei).
În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa trupelor române, însă Rusia a încheiat armistiţiul cu Imperiul Otoman fără consultarea României. Iorga spunea că “românii au încercat la 1877 să ia cetatea Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că prin locul acela este plin de sate româneşti”.
În Vidin românii sunt primiţi cu flori şi la fel în Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate pe ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoanele se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi Bulgaria. Serbia ajutată de Austria obţine încă 11.000 kmp (Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia renunţă la Novi-Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primească teritorii în sud. În 1883 are loc o răscoală ţărănească antiguvernamentală în regiunea Timocului fiindcă se intenţiona a se interzice miliţiei ţărăneşti să-şi păstreze armamentul acasă. Principele Milan a semnat 90 condamnări la moarte şi a reluat pretenţiile asupra Bulgariei.
Conform raporturilor consulare austriece totalul românilor din Peninsula Balcanică însuma 3.134.450 suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina, 77.300 în Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Rumelia de Jos, Macedonia şi Albania, 137.000 în teritoriul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 în restul Greciei, 400.000 în Serbia.
Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă că aici trăieşte numai o populaţie românească”.
În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între românii noştri” al sârbului T. Georgevici apărut la Belgrad în 1906 ce avea ca subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi aromâni”. El dă de nume româneşti de locuri: Glamia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de ungureni a unei părţi din românii Crainei este datorată stăpânirii ungare în zona de la vest de Vidin din sec. XIV şi apoi după pacea de la Paszarovitz (1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc sârbi (în sensul de cetăţeni sârbi). Spun că de la “muica” rumâneşte au învăţat, dar că ei sunt sârbi, iar limba românească e “proastă”, nu e ca cea din Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Până la Tachia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi, Miroci, Plamma se simte influenţa bănăţenilor. Din toponimia românească mai amintim în zonă Tâlva Roşie, Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie.
Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (după primul război mondial erau circa 36 sate româneşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova şi Şiştov şi pe o alta de la gurile Argeşului până în Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivitatea populaţiei româneşti), dar şi insular în Palanca, Plevna, Vraţa locuiesc români. Acelaşi Weigand în lucrarea “Rumanien and Aroumunen în Bulgarien” din 1907 aprecia că 91 comune aveau populaţie masivă românească, iar 45 numai românească fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunoscuţi sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi de pădureni cei de la frontiera cu Serbia.
Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava. Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut mulţi români – o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri munţi şi ţinuturi întregi (Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români.
MEMORII LA CARE EUROPA ŞI BUCUREŞTIUL SUNT SURDE
Autorităţile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în amintita “Printre românii noştri” scria: “Ştiu că la aceasta mulţi dintre – patrioţii – noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că eu comit o – trădare – faţă de Patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă – chestiune românească – … care după părerea lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile de faţă toată lumea ştie că în Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul Român se ţine socoteală până şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din Asia Mică, Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai vorbim despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania, Basarabia, Bucovina. Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din Serbia, care pentru cei din Regatul vecin, sunt doar peste Dunăre”.
Au fost multe conflicte între sârbi şi bulgari pentru Timoc. Cele două state angajau în prima linie de obicei regimentele formate din români: cel din Negotin (Serbia) şi cel din Vidin (Bulgaria). Se ştie de o mamă din Rabrova ai cărei fii au murit unul în uniformă sârbească, celălalt în uniformă bulgărească.
La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Serbia a prezentat Conferinţei de Pace de la Paris “Memoriul românilor din Serbia” care exprima (bazându-se pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi României. Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu:
Pe o suprafaţă de 12.240 km2, adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi Pojarevaţ erau locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele Morava şi Timoc locuiau şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc). Se spunea că românii în 1859 reprezentau a noua parte din populaţia statului sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510, iar la 1900 doar 122.420, cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul sârbilor din cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se aprecia că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi Craina românii reprezentau 80% din populaţie, iar în celelalte două între 20-30%. Limba românească fusese gonită din biserici, interzisă în şcoli, cărţile sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia publicaţiilor româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să accepte nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare biserică, fiind singurele îngăduite.
Se cita cazul profesorului Nicolici de la liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit româneşte cu părinţii şi prietenii. În 1909 cu dosarul 9695 la Tribunalul din Negotin a fost acuzat un preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri şi cărţi româneşti.
Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui articol făcând o excursie la Negotin a avut “simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin trecătoarea Groniac şi de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu îţi este de folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau regulamentele administrative din multe plase trebuie să fie tipărite în româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc).
Memoriul mai spunea că guvernele de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale în faţa nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs cererilor românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă Belgrad pentru a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică românească.
În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb.
Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa de Pace care urma să aşeze Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb.
România la 1919 nu a cerut explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că sârbii ar pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat conferinţei de pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la patria mamă a sutelor de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia, valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au păstrat limba, tradiţiile şi conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul bulgar a Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de români pe care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării”.
Raportul ministrului plenipotenţiar al Franţei în Bucureşti spunea că “în şcoli şi primării am văzut numeroase hărţi ale Daciei istorice care se întindea mult peste Dunăre, Tisa, Nistru”. Spunea că se viza “populaţia română din Timoc şi stânga Nistrului”.
Poziţia României o susţineau şi românii din America, români care reuniţi în sala “Plugul” din Youngstown (Ohio) cereau drepturi şi pentru cei 600.000 români din Ucraina, 274.000 români din Serbia (Timoc) cât şi românilor din Macedonia şi libertăţi pentru cei 28.000 sârbi din Banat şi 200.000 ucraineni din Basarabia.
Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia în care activau nume ca Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T.Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov. 1918 la hotel Ungaria s-a discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema abuzurilor săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat.
La încheierea păcii Serbia a rămas şi cu Timocul (pe care România nu l-a revendicat la modul serios) şi cu vestul Banatului (asupra căruia diplomaţia românească şi-a canalizat toate eforturile). Politica de deznaţionalizare a românilor timoceni din Bulgaria şi Serbia va continua.
Iacşici scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei reprezentând 10,4% din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că aceştia reprezintă 14% din populaţia pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor”. Mai scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi de la natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”.
Franjo Kuster, directorul Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia 196.285 români. Weigand identifică la 1900 100 de sate româneşti dintre care a vizitat jumătate observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a sârbiza pe români”. Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat şi de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151 localităţi curat româneşti şi 42 mixte. Eminescu scria despre ei că “nu le e permis a avea şcoale şi biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ şcoli şi biserici de limbă română. La 18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul României privind situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T. Maiorescu că “Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor vlahilor şi crearea unui episcopat pentru aceştia”.
Dacă la 1914 în Bulgaria, în zona Vidin, erau 90.000 români, în 1936 numărul lor “scăzuse” la 16 000, şi până de curând rostirea în public a limbii române era pedepsită de poliţia locală cu amendă de 5 leva. În 1926 erau în Plevna 14.400 români, iar în 1934, doar 23. În Vratna erau în 1926 11.628 români, iar în 1934, doar 39 conform recensămintelor vremii. “Majoritatea satelor dintre Vidin şi Lom sunt curat româneşti, iar bulgarii şi turcii de aici vorbesc şi ei româneşte” se scria la 1864.
SERBIA DE RĂSĂRIT: O MARE DE ROMÂNI
Într-un memoriu trimis lui Antonescu la 11 aprilie 1941 se concluziona ,,în virtutea dreptului la autodeterminare, românii dintre Timoc şi Morava şi cei din Banat cer alipirea la trupul României iubite pe care o vor cinsti prin muncă şi virtute ostăşească”. Reprezentanţii autorizaţi ai românilor erau dr. Botoarcă, preot Fistea şi preotul din Graboviţa Gheorghe Suveică. Erau alăturate 7 anexe. Avuseseră loc în prealabil adunări ale românilor din regiune care au luat hotărâri în acest sens. Statul român nu a dat curs acestor cereri pentru a nu se interpreta de Hitler ca o compensaţie pentru Ardeal. Doar Mihai Antonescu face o firavă propunere lui Manfred von Killinger la 23 aprilie 1941 prin care îi solicită înfiinţarea unui condominium sub suveranitate germano-română (eventual şi bulgară) cuprinzând o fâşie din Timoc până spre Salonic. În mai 1945 fruntaşi ai românilor, mulţi foşti partizani cereau lui Tito (a cărui secretară şi amantă fusese românca Dvoriana Păun) să respecte drepturile lor naţionale în coformitate cu programul privind minorităţile din 1943. Cereau şcoli şi biserici cu slujbă în română cum aveau ,,până în vremea regelui Milan” şi anexau lista cu satele lor.
Cristea Sandu Timoc cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945 către Tito învăţământ şi slujbă religioasă în limba română. Va trimite un memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi directorului ziarului Borba din Belgrad. Iancu lu Moană Simeonovici în ,,Kâncicătoarea partizănească” din 1946 Zaiceri, la pag 1-3 în introducere (,,până-n vorbă”) spune că în război ,,Rumunii nu s-au bătut numai pentru slobodă, numai şi ge cultură şi ge scire, să vorbească şi scrie limba lor fărge frică”. Avusese loc în septembrie 1946 şi o conferinţă a rumânilor din ocrugul Zaiecear cu care ocazie au vorbit pe lângă Moană şi Toza Ţucanovici, Radulovici, Dimitrievici, Trochici, Filipovici etc întocmind şi o listă cu 9 măsuri concrete de a-şi cultiva limba maternă că ,,ge mici noi vorbim românieşcie”. Lingvistul Momcilo Savici scrie la 1967 şi la 1979 că limba acestora era româna. Fostul preşedinte Lilici e născut din mamă româncă în Brza Palanka şi nu ştia până la 7 ani sârbeşte.
În 1946 ambasadorul român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni români că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat pe lângă Ministerul Iugoslav de Externe. i s-a răspuns că ,,în Timoc nu sunt români“ şi a fost obligat să părăsească Belgradul. Mai târziu comuniştii nu s-au interesat deloc de aceştia.
Cristea Sandu Timoc pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor de liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi Sârbulovici din Gârleana. Iată încă alte cazuri cunoscute de încălcare a drepturilor românilor în zonă. Prefectura Zaicear prin ordinul 3190/23 martie 1899 interzicea portul căciulii ,,clăbăţ” bărbaţilor şi ,,ceapsei” femeilor. Vor avea loc proteste şi se va îndulci ordinul în luna mai. 30 de românce au plecat să ceară audienţă fostei regine Natalia (româncă) dar ofiţerii sârbi nu le-au permis. Episcopul Milentie Vuic de Timoc emite pastorala 765/18 august 1899 prin care publică o listă de nume sârbeşti afişată în biserici şi din care se obligau preoţii să aleagă nume de botez. Profesorul Nicolici de la liceul din Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii româneşte. În dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi româneşti.
Profesorul de filozofie din Alexinaţ Iovan Ilici (Ion Ilie din Brestovaţ) este demis şi scos din viaţa civilă în 1912 fiindcă ceruse şcoli şi biserici de limbă română în Timoc. Dr. Nicolae Lupu ministru ţărănist cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să treacă Dunărea în România la munci agricole. La 4 iunie 1935 la Bor are loc ,,răscoala cea mare ţărănească” numită ,,vlaşka buna”. Stepan Radici împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928 spunea că e greu de explicat cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi cărţile în biserică erau valahe.
Astăzi se fac afirmaţii că în Timoc (în Bulgaria şi Serbia) ar trăi nu mai puţin de 2.000.000 de români, însă de exemplu la 1980 Iugoslavia nu recunoştea că ar avea mai mult de 223.000 români şi aromâni.
În 1991 fostul învăţător din Bodgoriţa (cu 3000 români) pe al cărui tată îl mai chemase Iliescu încă la începutul secolului, s-a destăinuit României libere spunând că în satul vecin Zlot sunt 6 000 români şi că în Timocul sârbesc românii deşi trăiesc în 257 localităţi, din care 211 sunt curat româneşti, la recensământul din 1971, au fost trecuţi abia 14.724 vlaşi, probabil doar cei care nu cunoşteau limba sârbă, restul fiind bilingvi. Până în 1948 aveau 2 publicaţii ,,Vorba noastră“ şi ,,Lucrul nostru“. La Pojarevaţ apărea bilingvul ,,Bilten”. Milovan Gilas va desfiinţa aceste publicaţii după ce în paginile acestora începea să fie folosit des termenul de ,,român”. Referitor la Timocul bulgăresc, spunea că românii trăiesc în 55 aşezări din care 52 pur româneşti deşi în enciclopedii apar doar 4.000 româno-vlahi.
Ziarul Naşa Reci scrie că poliţia din Slatina Borului a confiscat 500 abecedare româneşti în 28 august 1993 şi prezintă fapta ca o mare biruinţă a organelor de drept. Ziarul Novosti din 5 august 1996 reia fapta aceasta măreaţă a poliţiei dar înfierează şi ideea doar a înfiinţării de şcoli româneşti. În ziarul Srpskarec din 20.05.1996, deputatul Vladimir Dapcevici din partidul lui Vuk Draşcovici avansează pentru valahii timoceni cifra de 1.100.000.
Viorel Dolha
Inainte de a explora acest controversat subiect este necesar a stabili niste premise bazate in primul rand pe credinta ortodoxa. De-a lungul intregii dezbateri voi considera ca tot ce facem pe Pamant trebuie sa aiba ca efect ori aducerea fericirii temporare (in timpul vietii) ori sa ajute la indeplinirea telului suprem, adica acela de a ne mantui. Pe deasupra trebuie sa avem mare grija ca fericirea temporara sau modul in care o dobandim sa nu afecteze nicidecum sansele de mantuire ale noastre sau a oricarei persoane in mod negativ. Deasemenea, intrucat trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, trebuie sa ne asiguram ca prin faptele noastre fericirea este impartasita de cat mai multi.
Pornind de la aceste doua premise si implicatile acestora voi incepe prin a cerceta invatatura religioasa cu privire la minciuna. Cele mai importante doua surse de informatie pe acest subiect sunt invataturile primite direct de la Dumnezeu si anume: Una dintre cele zece porunci spune simplu si foarte precis,”Sa nu minti!” mai mult de atat, In Predica de pe Munte, Iisus a spus: ”Sa nu va jurati nici pe Cer nici pe Pamant, nici cu orice fel de juramant, ci sa va fie voua ce este da, da si ce este nu,nu”. Din cele precedente putem trage concluzia ca a minti este un pacat indiferent de forma pe care minciuna o ia. Cu toate acestea dezbaterea acestui subiect nu se poate incheia aici intrucat stim cu totii ca in unele situatii minciuna pare a fi singura posibilitate de a evita urmari catastrofale.
Dorind sa dezbat in intregime acest subiect voi incepe cu doua cazuri speciale. Primul si poate cel mai important este sinceritatea fata de Dumnezeu. In nici un caz, niciodata de-a lungul vietii nu este acceptabil sau vre-un pic rational sa-l mintim pe Dumnezeu. Nu numai pentru ca o astfel de minciuna este inutila din moment ce Dumnezeu este atoatestiutor dar si pentru ca nu avem motiv sa-L mintim pe Cel care ne iubeste nespus. Deci, la spovedanie sau in rugaciune este pur si simplu irational sa nu fim sinceri. Un alt caz special, de asemenea foarte important, este sinceritatea fata de noi insine sau mai precis fata de constiinta noastra. Si in acest caz orice fel de minciuna este inutila deoarece nu putem ascunde nimic fata de noi insine. Minciuna de sine poate fi tradusa prin lasitate, frica de a accepta ceea ce suntem. Daca nu suntem sinceri cu noi insine nu putem sa ne eliberam de patimi sau sa ne schimbam in orice fel.
Totusi sunt situatii in care mintind putem impiedica o suferinta pamanteasca. Sunt convins ca fiecare poate cu usurinta sa se gandeasca la un asemenea exemplu si pentru a fi cat mai concis nu voi include un asemenea exemplu. Atunci cand mintim pentru a-l proteja pe aproapele nostru facem un sacrificiu, luam asupra noastra pacatul minciunii pentru binele altuia. Sa nu uitam totusi ca minciuna este un pacat si sa mintim fara proleme sub pretextul ca este spre binele aproapelui. O alta situatie se iveste cand prin minciuna ne putem proteja pe noi insine de ceva rau pe Pamant. Un sfant nu ar minti niciodata in aceasta situatie, dar noi? Aici depinde de ce considera fiecare, daca sinceritatea ar rezulta in ceva groaznic poate ca e mai bine sa mintim, dar un raspuns exact pentru aceasta dilema nu exista si ii ramane fiecaruia dintre noi sa evaluam situatia in care ne aflam si sa concluzionam daca e mai bine sa mintim.
Inainte de a incheia voi evalua un ultim caz si anume minciuna prin omisiune. Nu cunosc originile acestui termen dar mi se pare gresit, a minti inseamna a spune neadevarul, nu a refuza sa spui adevarul. Daca omisiunea este minciuna ar insemna ca ar trebui sa rostim toate adevarurile acestei lumi pentru a ne feri de minciuna. Totusi stim cu totii ca problema asta este mai subtila de atat si ca intradevar putem deseori provoca rau prin a omite parti din adevar (ca de exemplu cand omitem un pacat in timpul spovedaniei). Dar acest fel de pacat nu este minciuna ci ,mai corect, lasitate.
Voi incheia aici dezbaterea de teama sa nu plictisesc cititorul (ceea ce probabil am facut deja), simtiti-va liberi sa lasati comentarii si eu sau altcineva vom fi bucurosi sa continuam aceasta dezbatere.
Articol scris de Sorin Strimbu
Computer, Video Games and how much is too much
For ages the computer, also known as “PC”, which basically means personal computer was used to help people do different tasks easier. Such tasks include writing, editing and many others. Today, the computer is used by many people including young children, youths, and elderly.
Most still use the computer to get help but many others spend this time playing. This is also known as video gaming. Video games sometimes help “break “you from the day-to-day routine, which is in many cases a good thing. It is good because relaxes you and stimulates your nerves. For children, on the other hand, it is not the best thing to do, but it will not do any bad if taken not seriously. This means not getting addicted to it. Getting addicted basically means that the person playing sees nothing else except the game. This is a really bad thing since as a kid “breaks” you from the reality. Kids should socialize, make friends, and do well in school not care so much about what is happening in games.
Games are really addictive for some, where for others are not. They can become addictive where more than 3 hours a day played but that sure depends on the game itself. Games differ in “genre”. Genre is the type of game. Some examples of game genres are FPS (first-person shooter), Action, Adventure and so on. The most addictive type of games are the first-person shooters and the role-playing games. These games are addictive since it makes you discover things and level up. Some people may ask why and how games can become addictive. Well, let’s answer the ‘why’ first. They are addictive not because kids are not letting them down, but because they love them too much, because they are meant to be addictive. Game companies set goals before making a game. An important goal is to have re-play value, which means it can be played more than once and it will not get boring.
Now, the second question is ‘how’? Well, this is happening when you level up, and for example you search for quests and other things that take time. Some games also last forever and those are the most addictive ones. I would say that the maximum a child could play a day is about 2-3 hours. The most important thing is that whoever is playing should take initiative and stop playing, and not let others tell him when to stop. Also, after playing, he should remember that it was not the real world and the actually world is much different. There are no respawns for making mistakes and there is not a second chance.
Another question might be if the “players” are going to have problems socializing or not. I would say that games are not doing any bad here especially that most games these days rely on teamwork and co-operation and team players are supposed to talk and help each other in a game.
I know that many will ask me if I play so I will do myself a favour and answer right now that “Yes, I play, but I play wise” and I always look what my priorities are before playing a game.
My advice:” PLAY SMART! THINK SMART!”
Written by Toma Papuc
Grade 11 student
Limitele minciunii
Care sunt limitele minciunii? Cat de mult putem sa mintim fara sa ne pierdem credinta in fata lui Dumnezeu? Exista mai multe metode prin care omul poate sa minta: minciuna prin omitere, din nestiinta, de buna voie sau pentru ca suntem justificati sa o facem. De exemplu, daca transmiti o informatie mai departe pe care tu ai primit-o de la cineva si pe care tu o stii ca fiind adevarata, dar este defapt falsa, iar cauzele acestei “minciuni” creaza mai multe complicatii, suntem vinovati pentru ca nu am verificat informatiile primate si considerate adevarate sau nu?
In 1989, avocatul James Neal a fost intrebat ce ar face daca ar afla ca clientul lui a comis o crima pentru care o alta persoana este condamnata la moarte in cateva zile. El a raspuns care are o raspundere morala de a pastra aceasta informatie confidentiala. Multi insa au argumentat ca obligatiile lui morale sunt mai presus decat obligatiile lui legale si ca ar trebui sa ia masuri de a nu lasa un om nevinovat sa fie executat. Obligatiile fata de meseria ta sunt mai presus in cazul acesta decat obligatiile pe care le avem in fata lui Dumnezeu? Un alt avocat ar putea sa-ti raspunda ca da, un preot te-ar indruma insa sa fii drept in fata lui Dumnezeu si sa marturisesti adevarul. Insa acelasi preot ar putea fi pus in aceeasi situatie. Ar putea fi informat in timpul spovedaniei de un mare pacat pe care daca l-ar afla in alte conjuncturi ar lua masuri de precautie. In timpul acesta ar fi pus in a alege dintre meseria de a sluji lui Dumnezeu si obligatiile lui morale. Cat de mult poti tine un secret fara sa fii judecat in fata lui Dumnezeu pentru ca pacatuiesti? Cat de strans sunt unite etica, religia si legea?
Chiar daca exista cazuri cand mintim cu capul sus, mandri, stiutori si convinsi ca este corect din punct de vedere moral, ca este pentru o cauza nobila, atunci este minciuna un pacat? In sufletul nostru poate noi ne dorim sa facem un bine, vrem sa-l ajutam pe aproapele nostru, luand asupra noastra o minciuna. Insa o minciuna, cat de mica, isi are efectele ei si schimba rostul lucrurilor pe Pamant. Poate vrem sa ajutam un coleg disperat, facandu-i tema. Dar el poate fi prins, iar tu cand esti intrebat daca tu l-ai ajutat, prima tentativa ar fi sa minti si sa spui ca nu. Intr-un caz fericit, profesorul te-ar crede. Tu insa te-ai simti vinovat si ai ramane cu remuscari de constiinta, iar colegul tau s-ar schimba: nu ar mai lua scoala in serios, si-ar schimba atitudinea catre professor si catre curs si te-ar trata diferit. In cazul nefericit, profesorul nu te-ar crede, iar tu ai fii pedepsit impreuna cu colegul tau. Ai fii insa nevinovat in fata lui Dumnezeu?
Exista miniciuni minore precum un simplu raspuns: “bine” la intrebarea “ce faci?”. Ai o zi proasta si incerci sa fii politicos. Dar, cand colo esti privit intr-un mod dubios, ca fiind “fitos”. Afecteaza un raspuns atat de nesimnificativ credinta noastra?
Articol scris de un student universitar
Evenimentul a avut loc duminica, 5 aprilie, 2009, in sala comunitara a bisericii ‚Sf. Treime’, din New Westminster, in prezenta multor tineri, parinti si bunici.
Cu aceasta ocazie, parintele Lapuste a trecut, pe scurt, in revista componentele importante ale acestui website si totodata a subliniat importanta lui ca mijloc eficient de informare si comunicare cu tinerii enoriasi din parohia noastra, cit si cu parintii acestora.
Cu totii consideram ca o implicare activa a tinerilor in viata parohiei, va contribui semnificativ la continuarea traditiei si va ajuta si mai mult la pastrarea nealterata a trairii crestin ortodoxe.
Va multumim si speram ca impreuna sa putem cladi ceva durabil pentru viitor.
Coordonatorii Scolii Duminicale
Duminica, 8 Martie – 2009, la Biserica ‚Sfanta Treime’, copiii de la Scoala Duminicala au pregatit un recital de poezie in cinstea zilei de 8 Martie, ziua mamelor.
Emotionati, pe rand, copiii Ioana Boldor, Maria Kamner, Stefan Papuc, Diana si Andrian Pavel, Constantin Paun, Nicole Tolea, Iuliu Tatar si Oana Lapuste au recitat poezii precum: ‘Sase pui si o biata mama’ (poet Vasile Militaru), ‚Draga mama’, ‚De 8 Martie’ si altele. La cei mai mici s-au adaugat si cele doua poezii rostite de doi recitatori mai mari: Sorin Strambu, care a recitat ‘Mama’ (de George Cosbuc) si Cristian Panaitiu, care a recitat poezia ‚Primavara’ (compusa de dl. Ioan Munteanu).
Atmosfera a fost incalzita de zambetele si aplauzele celor din sala, dar si de lacrimile unor mame induiosate de versurile micilor recitatori.
Multumiri tuturor parintilor, dnei Roxana Lupsoiu si d-nei preotese Mihaela Lapuste.
In iarna anului 2008, parohia ortodoxa romana ‚Sfinta Treime’ din New Wetminster pregatea o seara duhovniceasca pentru tineret, care isi vestea programul prin urmatorul anunt:
———————————————————————————
"The miscommunication between generations and how we can bridge the gap"
"Disfunctionalitati in comunicarea dintre generatii si cum le putem rezolva"
Filocalic and Spiritual Talks with Vladica Lazar, Archbishop retired adn Abbot at ‚All Saints Monastery’ and Very Rev. Fr. Teodor Tent, Retired teacher and missionary priest in Beius, Romania.
O meditatie si dialog in spirit filocalic intre copii, tinerii, parintii si oamenii bisericii.
When?
Cand?
06 December, 2008, from 5 P.M.
Where?
Unde?
Holy Trinity Romanian Orthodox Parish, 220 Carnarvon St. New Westminster, B.C.
———————————————————————————
A fost o seara placuta, incalzita de spiritul cald al participantilor, format din tineri si adulti – toti au avut intrebari, urmate de raspunsuri foarte interesante.
In citeva cuvinte, este de folos sa mentionam ca IPS Puhalo a deschis cuvintul sau pornind de la evolutionism si creatie, analizind apoi anumite adevaruri biblice vis-a-vis de permanenta interpretare si re-interpretare a ipotezelor stiintifice legate de Univers si Creatie. De asemenea, a sustinut ca daca toate textele biblice sunt interpretate numai dupa litera, dar nu si dupa spirit, mai devreme sau mai tirziu acestea toate or sa duca la un moralism detrimental, fad si gol, in care adevaratul spirit crestin ortodox poate fi fundamental alterat.
Pe linga acestea, invitatul serii sublinia ca in zilele noastre copiii si tinerii de toate virstele au tendinte de auto-izolare si prefera mai degraba sa petreaca un timp indelungat in lumea virtuala a computerului (si a variatiunilor pe aceeasi tema) decit cu familia sau la biserica. Si de aceasta data, s-a accentuat importanta contributiei parintilor in educarea si dezvoltarea morala si religioasa a tinerilor, proces care trebuie sa inceapa inca de la o virsta foarte frageda – acesta truda, care niciodata nu s-a demonstrat a fi usoara, dar dintotdeauna a fost, este si va fi esentiala dezvoltarii ulterioare a copilului, va pune bazele unei fundatii solide pe care mai apoi se poate grefa ceva stabil si de durata.
Au fost dintotdeauna diferente de mentalitate intre generatii, dar cu mult tact, rabdare si rugaciune acestea au fost si vor fi depasite. Din nefericire, datorita societatii tumultoase in care traim cu totii, rabdarea pare a fi invers proportionala cu trecerea timpului si tocmai acesta este aspectul care trebuie avut in vedere.
Tot pe aceasta tema a comentat si parintele nostru paroh, parintele Lapuste, subliniind inca odata importanta comunicarii in familie, cit si rolul esential pe care familia si biserica il joaca in dezvoltarea armonioasa a tinerilor nostri.
Deoarece s-a constatat dorinta si nevoia enoriasilor pentru asemenea seri duhovnicesti, in viitor parohia ‚Sfinta Treime’ isi propune sa mai reediteze evenimente de acest gen, incercindu-se prin aceasta o mai ampla dezbatere a mai multor subiecte de interes comun, toate petrecindu-se intr-un sanatos spirit crestin ortodox.
A consemnat pentru dv.,
Alice V.
P.S.
Mai jos va redam un fragment dintr-o prelegere pe care IPS Puhalo a sustinut-o in anul 2008 la Universitatea de Stat din Magnitogorsk, Rusia.
Problems of Youth in 21st Century
Archbishop Lazar Puhalo
Lecture at the State University, Magnitogorsk, Russia, November, 2008
ON THE SOCIAL AND MORAL PROBLEMS OF YOUTH
IN THE 21st CENTURY
Doubtless several aspects of the social and moral crises among young people will be discussed at this conference, so I will focus on only one aspect of it.
It is difficult to say whether Communism or Consumerism has had the more negative impact upon the aspirations of the natural youthful idealism. Consumerism is, however, the system with the greatest world-wide impact, and its effect on young people needs to be explored.
In general, young people are gifted with a natural tendency toward idealism, but at the same time, they are quire vulnerable to contrary influences. Part of this vulnerability stems from the high level of hormonal activity in their growing bodily systems, and also from the fact that mylenisation in the pre-frontal and frontal lobes of the brain is not completed until the early twenties. These facts, however, only create the possibility of social and moral disorientation. The ethos created by Consumerism (Consumer Capitalism) both takes advantage of, and feeds, all human susceptibilities and vulnerabilities. It is this aspect of the social and moral problems of modern youth that we will briefly examine.
When we discuss the human condition, the Biblical story of the Garden of Eden is always a good place to begin. Whether one wishes to take the story literally or understand it as a metaphor, it bears profound insights into the human condition and, in particular, into the struggle of youth.
We will not discuss the story of Eden in detail; let us just examine what it tells us about our condition. While we are told that God created Adam and Eve in His own image and likeness, we are told by the Orthodox Church that they were as youths, not yet mature, still growing and developing. The image of a tree is given and it is designated as “the knowledge of good and evil.” We are further told that Adam and Eve would receive this knowledge from God when they were mature enough to cope with it and handle it in an appropriate manner. However, Satan, the ancestor of the advertising industry, tempted the first people. “Don’t trust your father. There is nothing wrong with this knowledge, he does not want you to have this knowledge.” He might have said, “Don’t trust the social and moral system that your grandparents had. They don’t want you to have any fun or enjoy life.” Then, Adam and Eve were tempted with a counterfeit of something that they already had. “Don’t trust God, disobey him and you will become like God.” But they already were in the likeness of God. Somehow they forgot about that and accepted the counterfeit in place of the real gift. We are told that Adam and Eve fell, but what did they fall from and what did they fall into? They fell from an ethos of unselfish love into a new condition of egoism, self-centredness and self-love. And what do we inherit above all else from this fall of mankind? The habitual misuse of our energies. This is the actual nature of what we call “sin,” the habitual misuse of our energies. In short, they fell into an unauthenticity of life.
Whatever else one thinks that the story of the Garden of Eden tells us, it is clear that it tells us about the social and moral struggle of youth and about the egoism and self-love that entered into the human nature in a profound way. The story tells us that the normal condition of mankind would be an ethos of unselfish love which would lead one into the highest level of social and moral life: the love of neighbour, to love our neighbour as ourselves. When Christ said that the Law and the Prophets consist in this: to love the Lord our God with all our being, and to love (cherish and nourish) our neighbour as ourselves, and then told us to do unto others what we would wish to have them do for us, and again to “have love among yourselves,” He was really calling us to return to the ethos of Paradise.
But what else does the story of Eden tell us about our nature? Satan implanted in our hearts desires that caused our natural emotions to become passions. The word “passion” means “suffering.” Satan led us into desires that cause inner human suffering, desires that cannot actually be fulfilled no matter how often we yield to them. This inner human suffering, the passions, can cause a person to fall into deep bitterness. Such bitterness can lead us to pursue the desires and seek to stifle the suffering of the passions by attempting to fulfil them.
How does Consumerism add to all this and cause a social and moral disorientation? Partly by making us subject to the happiness-seeking sickness of mankind. Of course, there is nothing wrong with experiencing happiness. However, to come to true happiness, one must first become content. Contentment is the prerequisite for true happiness. The happiness-seeking sickness comes about when man thinks that fulfilling his desires will make him happy. As an economic and social system, Consumerism requires that people consume. They must consume more than they need and even more than they actually desire, without regard to the destruction of the environment or the pain they may cause future generations. We must be aware that the advertising industry, which is like the serpent in Eden, employs both psychologists and psychiatrists in order to study how to increase man’s desires and passions. You cannot market to contentment, you can only market to desire and the passions. But in order for the system to prosper, it must increase the passions and desires of people, but ensure that they can never be fulfilled. Happiness must always be just one more purchase away. The industry must, therefore, learn how to prey on the egoism and self-centredness of the fallen human nature. Who is the most susceptible to such advertising? Young people. They do not have enough experience and maturity to cope easily with a programme of propaganda and indoctrination that feeds their already strong and compelling desires and passions. And how could they when, during the last century and into our own 21st century, the adult world has abandoned its responsibility and fallen under the prelest of pretending to still be young, following after the excesses of uncontrolled desire and undisciplined passions? This is why, at least in America, we see advertisements that begin “IF YOU DESIRE IT, YOU NEED IT.”
Why do many young people, despite all these pressures and temptations, nevertheless retain the high idealism of youth and find a more moral social ethos? Because we are not in complete bondage to the fallen human nature. God has given us another part to our own nature, and that part the Orthodox Church calls our “hypostasis.” The hypostasis, which we would assert is a gift of grace, is our individual personhood. It is this that makes it possible for us to have a degree of freedom from the confines and forces of the fallen human nature.
This is the point at which the diligent teacher, the careful parent and the compassionate priest can reach out to our youth. Being careful not to forget how great our own personal struggle was in our youth, we can offer guidance without being bullies, moralists or hypocrites. We cannot lump all young people together, even the ones who are in trouble and seem to be pursuing a life of egoism and self-love. Each one is an individual with his or her own “hypostasis.” We should not allow ourselves to fall into the sin of “moralism” (which is not the same thing as morality). Rather, those adults who are still willing and able to take on the responsibilities of adulthood and maturity, need to rediscover the adult role of leadership, so often abandoned now. If the adult world cannot display some degree of discretion, self-control and self-discipline, how should we expect the younger generation to do so? From whom would they learn it? And yet some of our youth do master this, and put many adults to shame.
What are the weapons of the new “serpent of Eden?” Television of course, the misuse of the computer, and every means of advertising that seeks to increase desire and the passions. Remember that we said earlier that what we inherit most of all from the fall of mankind is the habitual misuse of our energies. Thus, the struggle is really to master the proper use of our energies. This is not simply a moral issue. This is a very practical and pragmatic matter also. Discretion, self-control and self-discipline are all necessary not only for any society to continue to exist, but also for the individual if he or she has any hope of an authentic life, a life that has meaning and true happiness. In this regard, I will assert that framing our teaching purely in terms of morality is not always useful. We must include that, but teach morality not just in “bad/good” definition, but also from a pragmatic point of view, a concept relating to the quality of life itself. Somehow, teachers, parents and priests need to study and learn how to counteract the delusions offered in such a convincing manner by the advertising industry and by the counterfeit promises of Consumerism. We must recognise the innate and natural idealism of youth and seek to nourish it with love, trust and enthusiasm. Ultimately, we all, and especially our parents and priests, must learn that great and healing gift of co-suffering love about which the ever-memorable Vladika Antony Khrapovitsky spoke. Such a love has the power to penetrate the heart of another person and nourish in them the seed of moral rebirth.
If I can add anything to the dialogue of this conference, I offer these concepts:
1. That youth is gifted with a natural inclination to idealism which must be nourished, never discouraged as being “naive.”
2. That adults must fully accept the responsibilities of adulthood, with the discretion, self-discipline and self-control of maturity.
3. That the advertising industry is the new “serpent of Eden.”
4. That Consumer Capitalism, with all its material benefits, also creates an ethos of egoism, self-centredness and self-love. It feeds on uncontrolled desire and unbridled passion.
5. That there is no other force or power that we possess that can serve for the spiritual healing and moral rebirth of another human being except the gift of co-suffering love.
Citeva amintiri din jurnalul unei participante
In vara anului 2008, intre 13 si 19 iulie, un grup de tineri din parohia noastra a participat la tabara de vara de la Fort Qu’Appelle, din Saskatchewan.
Experienta a fost interesanta si plina de inedit, dar inainte de a elabora programa taberei, as dori sa va spun cite ceva despre istoria acestui fort.
Legenda care planeaza asupra numelui, spune ca intr-o zi, un tinar indian din zona, intorcindu-se de la vinatoare, a avut impresia ca aude pe cineva strigindu-i numele. Intrigat de intimplare, acesta a raspuns cu multa putere inapoi, de rasuna valea – „Cine ma striga?” (adica, tradus in franceza: „Qu’appelle?”), dar nu si-a auzit decit ecoul propriei voci. In ziua urmatoare, tot in drum spre casa, a aflat ca tinara fata care urma sa-i devina sotie a raposat si pina la ultima rasuflare i-a strigat mereu numele. Tot legenda mai spune, ca de atunci, ecoul logodnicului vuieste mereu in vale … „Ka-tepwet?” (or „qui appelle?), lucru care a facut ca localitatea sa primeasca numele de „Qu’Appelle”.
In anul 1852, faimoasa companie Hudson’s Bay intemeiaza Fort Qu’Appelle, pentru a facilita negotul din zona, insa adevarata dezvoltare a locului s-a produs in perioada dintre anii 1880 si 1890, cind primii emigranti europeni au inceput sa populeze regiunea, adusi de mirajul muncilor agricole, cit si de constructia caii ferate (The Canadian Pacific Railway), care in acel timp se extindea tot mai mult inspre vestul Canadei.
Aceasta asezare este locata pe valea Qu’Appelle, la aproximativ 80 km nord-vest de Regina. Pe linga colonizatorii europeni, populatia bastinasa este formata si din indienii Cree, Assiniboine si Salteaux. Astazi in zona locuiesc aproximativ 2000 de oameni, marea majoritate fermieri (cultivatori de grine si crescatori de animale). Pe linga aceste indeletniciri, turismul contribuie mult la prosperitatea zonei, permitind cu lejeritate activitati de vara si de iarna.
In 1958, arhiepiscopul ortodox roman, Valerian Trifa (Arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Romane din America si Canada) identifica nevoia unei tabere de vara, menita sa consolideze educatia religioasa a tinerilor ortodocsi de pe meleagurile canadiene. Astfel, in anul 1961, parintele arhimandrit Martinian Ivanovici pune bazele acestei tabere – la inceput fiind situata la Shell Valley si care mai apoi se va muta la Fort Qu’Appelle, unde se afla si astazi.
Spiritul placut si prietenos al locuitorilor, in special al gazdelor care au avut dedicatia sa se ocupe de organizarea acestei tabere, au facut ca locul sa fie inundat de o caldura aparte.
Tinerii nostri s-au simtit bine, avind posibilitatea sa participe la o multime de activitati de grup, care nu au facut decit sa intareasca si mai mult relatiile de prietenie dintre ei.
Din punct de vedere religios-educativ, tema programei a fost bazata pe „Stewardship – taking care of God’s creation”. Aceasta a permis impartirea pe urmatoarele subteme:
1. An Introduction to God’s Creation (sub-theme: „In the Beginning”)
2. Kings and Queens of Creation (sub-theme: „We are responsible for God’s Kingdom on Earth”)
3. Priests of Creation (sub-theme: „Blessings – As priests of God’s creation”)
4. Threats to Creation (sub-theme: „Waste and missuse of God’s creation”)
5. Caretakers of God’s Creation (sub-theme: „Conserving Creation”)
Participarea tinerilor la clasa, cit si la discutiile aferente a fost spontana si interesanta, creionind intr-un mod foarte distinct si placut personalitatea fiecaruia, cit si modul cum fiecare percepe credinta ortodoxa. Predatul si toate discutiile au avut loc in limba engleza, permitind impletirea a doua culturi (romana si canadiana) intr-un singur snur. Acea unitate in diversitate manifestata si sub mantia credintei ortodoxe a creat o diversitate de tip unic, din care fiecare participant a luat cite o doza acasa pentru a o imparti cu familia.
Sunt absolut convinsa ca prin aceasta experienta, fiecare a mai adaugat o pagina inedita la jurnalul personal de vacanta.
Aceasta tabara se organizeaza anual si permite adolescentilor crestini din toate colturile Canadei sa petreaca impreuna un timp de calitate, departe de computer si televizor, dindu-le posibilitatea sa se apropie tot mai mult de natura si de partea simpla a lucrurilor, toate petrecindu-se sub pecetea unui curat spirit crestin ortodox.
Spicuiri din caietul de vara al lui Alice.
Cu toate că sarbatorile Pastelui sunt parcă mai aproape de noi, poate va mai aduceți aminte că de Crăciunul care a trecut la Biserica romaneasca ‚Sf. Treime’ a avut loc un spectacol cu niște obiceiuri românești din timpul iernii. Si dacă tot v-ați amintit, poate vă întrebați acum, de unde era acel obicei și cum a ajuns până in Vancouver?
Să începem cu inceputul. Obiceiul se cheamă Turcă și provine din județul Brașov, satul Cuciulata (undeva pe lângă Fagăraș dacă sunteti mai curioși). Satul acesta este satul bunicilor mei, unde de obicei imi petreceam vacantele de iarna. Asa ca am avut norocul sa vad niste obiceiuri de Craciun foarte frumoase, pe care oamenii de acolo inca le mai pastreaza. Asa se face ca in fiecare an feciorii din sat se organizeaza si fac acest obicei Turca. Dar ce e Turca asta? Putina rabdare. Cu ceva timp inaintea Craciunului, baietii cam de peste 16 ani se strang si isi aleg un ghirău. Ghirăul este un fel de sef de ceata care se va ocupa cu organizarea lucrurilor. In acelasi timp se mai aleg dintre baieti un colăcar (care se va ocupa cu mancarea primita de la oameni) si un crâșmar (care va avea in grija bautura primita).
La casa ghirăului se vor strange apoi feciorii și vor începe pregătirile. Aici vor face repetițiile pentru colinde de Turcă. Colindele de Turcă sunt niște colinde speciale, care nu se cantă oricând în preajma Crăciunului, ci numai în seara de Crăciun de către ceata de feciori. De altfel și ritmul cântecelor nu este unul de colinde, ci unul mai strigat, pe două voci care se întrec una cu alta, fiind nevoie de mai multe voci bărbătești. Tot aici vor pregăti Turca sau cum e mai cunoscută prin România , capra. De obicei fetele sau oamenii mai în vârstă vin și pregătesc Turca pentru noaptea de Crăciun. Turca trebuie reparată de anul trecut, împodobită cu podoabe noi (panglici, clopoței, pânze colorate) și facută gata de jucat. Turca are de obicei niște coarne din bucsus (niste plante verzi și in timpul iernii) și un bot împodobit cu piele de iepure. Turca este jucată de un om mai bătrân, pe muzica specială cântată de lăutari (NU ța ța ța capriță ța). În febra pregătirilor, în casa ghirăului se mai învață și dansuri cu fetele, se mai și povestește, se mai și ceartă lumea și tot felul de asemenea întâmplări care te fac să nu uiți cum a fost Turca de anul trecut.
Când vine seara de Crăciun feciorii se imbracă în costum popular. În Cuciulata costumul constă din cizme negre înalte (de care se leagă un clopoțel), cioareci (niste pantaloni din lâna), camașă, curea, pieptar (un cojocel de miel decorat foarte frumos cu modele românești și care se prinde ca o platoșă pe piept și pe spate), o sarică (sau un cojoc lung din blană de oaie) și o caciulă neagră din piele de miel. După cum vedeți nu prea îți este frig dacă te îmbraci așa. Căciula fiecărui baiat este împodobită cu o vrâstă (un buchet de frunze vezi cu tot felul de lucruri strălucitoare prin el). Vrâsta e facută și cusută de caciula băiatului de către fata care îi este dragă. Deci se adună feciorii (numai ei, fără fete), împreună cu lăutarii și cu omul care joacă Turca și pornesc la colindat prin sat. Prima casă la care se duc este casa preotului, apoi se ia satul de la început și toata noaptea de Crăciun feciorii umblă din casă în casă. În fiecare casă se intră cu Nașterea Ta Hristoase, se cântă colindele și apoi pe muzica se joacă Turca pe muzică. Acolo unde mai sunt și fete în casă se mai joacă și un câte un joc cu ele. La plecare omul le mulțumește cu ce poate, iar ei merg la casa următoare. Pe drum, între case, se mai strigă și câte o strigătură sau lăutarii mai cântă câte o învartită. Așa se petrece toată noaptea, iar până a doua zi la prânz tot satul este colindat. Iar feciorii sunt foarte obosiți și chefuiți. Urmatoarea zi, se mai strâng la biserică iar după ce se termină slujba, mai colindă încă o ultima dată pe anul acela pentru oamenii care nu au putut să-i primească.
După ce trec sărbătorile, cu toți banii (care de obicei nu prea sunt mulți pentru că trebuie platiți lăutarii), mâncarea și băutură strânsă în seara de Crăciun se face o masă la care participă toți feciorii și fetele din sat. Apoi se strică (dezpodobește) Turca, iar lumea așteaptă Craciunul următor. Acesta este obiceiul de Turcă. Și așa se face că din Cuiculata, familia mea a ajuns să petreacă Craciunul în Vancouver așa ca am zis să continuăm și noi obiceiul ăsta și pe pământurile canadiene. Dacă v-a placut ce ați văzut Craciunul trecut și vreți ca anul viitor să fie și mai frumos, nu mai stați deloc pe gânduri și haideți să ne apucăm de treabă că mai sunt destule obiceiuri de făcut până la Crăciun.
In prima iarna care am petrecut-o in Canada (2007) am avut norocul sa punem fundatia unui obicei din satul bunicilor mei: Cuciulata, judetul Brasov. Obiceiul se numeste Turca si se face in seara de Craciun. Familia noastra (care din fericire este destul de numeroasa in baieti, adica 5 plus 3 parinti) si cu Cristi Panaitiu s-a adunat cu vreo saptamana inainte de ziua de Craciun si am hotarat sa incepem in Vancouver obiceiul Turcii. Am inceput repetitiile la cantece (pe care le-am obtinut de la bunicul nostru cu ajutorul internetului), am construit si am impodobit Turca. Mai greu a fost cu costumele populare dar cu bunavointa altor romani, cu ce mai aveam si noi si cu putina inventivitate am reusit sa realizam ceva cat de cat frumos. Asa ca dupa vreo 2 saptamani destul de intense am reusit sa facem prima turca din Vancouver. Si cu siguranta nu ultima caci a urmat 2008.
