Inainte de a explora acest controversat subiect este necesar a stabili niste premise bazate in primul rand pe credinta ortodoxa. De-a lungul intregii dezbateri voi considera ca tot ce facem pe Pamant trebuie sa aiba ca efect ori aducerea fericirii temporare (in timpul vietii) ori sa ajute la indeplinirea telului suprem, adica acela de a ne mantui. Pe deasupra trebuie sa avem mare grija ca fericirea temporara sau modul in care o dobandim sa nu afecteze nicidecum sansele de mantuire ale noastre sau a oricarei persoane in mod negativ. Deasemenea, intrucat trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, trebuie sa ne asiguram ca prin faptele noastre fericirea este impartasita de cat mai multi.
Pornind de la aceste doua premise si implicatile acestora voi incepe prin a cerceta invatatura religioasa cu privire la minciuna. Cele mai importante doua surse de informatie pe acest subiect sunt invataturile primite direct de la Dumnezeu si anume: Una dintre cele zece porunci spune simplu si foarte precis,”Sa nu minti!” mai mult de atat, In Predica de pe Munte, Iisus a spus: ”Sa nu va jurati nici pe Cer nici pe Pamant, nici cu orice fel de juramant, ci sa va fie voua ce este da, da si ce este nu,nu”. Din cele precedente putem trage concluzia ca a minti este un pacat indiferent de forma pe care minciuna o ia. Cu toate acestea dezbaterea acestui subiect nu se poate incheia aici intrucat stim cu totii ca in unele situatii minciuna pare a fi singura posibilitate de a evita urmari catastrofale.
Dorind sa dezbat in intregime acest subiect voi incepe cu doua cazuri speciale. Primul si poate cel mai important este sinceritatea fata de Dumnezeu. In nici un caz, niciodata de-a lungul vietii nu este acceptabil sau vre-un pic rational sa-l mintim pe Dumnezeu. Nu numai pentru ca o astfel de minciuna este inutila din moment ce Dumnezeu este atoatestiutor dar si pentru ca nu avem motiv sa-L mintim pe Cel care ne iubeste nespus. Deci, la spovedanie sau in rugaciune este pur si simplu irational sa nu fim sinceri. Un alt caz special, de asemenea foarte important, este sinceritatea fata de noi insine sau mai precis fata de constiinta noastra. Si in acest caz orice fel de minciuna este inutila deoarece nu putem ascunde nimic fata de noi insine. Minciuna de sine poate fi tradusa prin lasitate, frica de a accepta ceea ce suntem. Daca nu suntem sinceri cu noi insine nu putem sa ne eliberam de patimi sau sa ne schimbam in orice fel.
Totusi sunt situatii in care mintind putem impiedica o suferinta pamanteasca. Sunt convins ca fiecare poate cu usurinta sa se gandeasca la un asemenea exemplu si pentru a fi cat mai concis nu voi include un asemenea exemplu. Atunci cand mintim pentru a-l proteja pe aproapele nostru facem un sacrificiu, luam asupra noastra pacatul minciunii pentru binele altuia. Sa nu uitam totusi ca minciuna este un pacat si sa mintim fara proleme sub pretextul ca este spre binele aproapelui. O alta situatie se iveste cand prin minciuna ne putem proteja pe noi insine de ceva rau pe Pamant. Un sfant nu ar minti niciodata in aceasta situatie, dar noi? Aici depinde de ce considera fiecare, daca sinceritatea ar rezulta in ceva groaznic poate ca e mai bine sa mintim, dar un raspuns exact pentru aceasta dilema nu exista si ii ramane fiecaruia dintre noi sa evaluam situatia in care ne aflam si sa concluzionam daca e mai bine sa mintim.
Inainte de a incheia voi evalua un ultim caz si anume minciuna prin omisiune. Nu cunosc originile acestui termen dar mi se pare gresit, a minti inseamna a spune neadevarul, nu a refuza sa spui adevarul. Daca omisiunea este minciuna ar insemna ca ar trebui sa rostim toate adevarurile acestei lumi pentru a ne feri de minciuna. Totusi stim cu totii ca problema asta este mai subtila de atat si ca intradevar putem deseori provoca rau prin a omite parti din adevar (ca de exemplu cand omitem un pacat in timpul spovedaniei). Dar acest fel de pacat nu este minciuna ci ,mai corect, lasitate.
Voi incheia aici dezbaterea de teama sa nu plictisesc cititorul (ceea ce probabil am facut deja), simtiti-va liberi sa lasati comentarii si eu sau altcineva vom fi bucurosi sa continuam aceasta dezbatere.
Articol scris de Sorin Strimbu
Computer, Video Games and how much is too much
For ages the computer, also known as “PC”, which basically means personal computer was used to help people do different tasks easier. Such tasks include writing, editing and many others. Today, the computer is used by many people including young children, youths, and elderly.
Most still use the computer to get help but many others spend this time playing. This is also known as video gaming. Video games sometimes help “break “you from the day-to-day routine, which is in many cases a good thing. It is good because relaxes you and stimulates your nerves. For children, on the other hand, it is not the best thing to do, but it will not do any bad if taken not seriously. This means not getting addicted to it. Getting addicted basically means that the person playing sees nothing else except the game. This is a really bad thing since as a kid “breaks” you from the reality. Kids should socialize, make friends, and do well in school not care so much about what is happening in games.
Games are really addictive for some, where for others are not. They can become addictive where more than 3 hours a day played but that sure depends on the game itself. Games differ in “genre”. Genre is the type of game. Some examples of game genres are FPS (first-person shooter), Action, Adventure and so on. The most addictive type of games are the first-person shooters and the role-playing games. These games are addictive since it makes you discover things and level up. Some people may ask why and how games can become addictive. Well, let’s answer the ‘why’ first. They are addictive not because kids are not letting them down, but because they love them too much, because they are meant to be addictive. Game companies set goals before making a game. An important goal is to have re-play value, which means it can be played more than once and it will not get boring.
Now, the second question is ‘how’? Well, this is happening when you level up, and for example you search for quests and other things that take time. Some games also last forever and those are the most addictive ones. I would say that the maximum a child could play a day is about 2-3 hours. The most important thing is that whoever is playing should take initiative and stop playing, and not let others tell him when to stop. Also, after playing, he should remember that it was not the real world and the actually world is much different. There are no respawns for making mistakes and there is not a second chance.
Another question might be if the “players” are going to have problems socializing or not. I would say that games are not doing any bad here especially that most games these days rely on teamwork and co-operation and team players are supposed to talk and help each other in a game.
I know that many will ask me if I play so I will do myself a favour and answer right now that “Yes, I play, but I play wise” and I always look what my priorities are before playing a game.
My advice:” PLAY SMART! THINK SMART!”
Written by Toma Papuc
Grade 11 student
Limitele minciunii
Care sunt limitele minciunii? Cat de mult putem sa mintim fara sa ne pierdem credinta in fata lui Dumnezeu? Exista mai multe metode prin care omul poate sa minta: minciuna prin omitere, din nestiinta, de buna voie sau pentru ca suntem justificati sa o facem. De exemplu, daca transmiti o informatie mai departe pe care tu ai primit-o de la cineva si pe care tu o stii ca fiind adevarata, dar este defapt falsa, iar cauzele acestei “minciuni” creaza mai multe complicatii, suntem vinovati pentru ca nu am verificat informatiile primate si considerate adevarate sau nu?
In 1989, avocatul James Neal a fost intrebat ce ar face daca ar afla ca clientul lui a comis o crima pentru care o alta persoana este condamnata la moarte in cateva zile. El a raspuns care are o raspundere morala de a pastra aceasta informatie confidentiala. Multi insa au argumentat ca obligatiile lui morale sunt mai presus decat obligatiile lui legale si ca ar trebui sa ia masuri de a nu lasa un om nevinovat sa fie executat. Obligatiile fata de meseria ta sunt mai presus in cazul acesta decat obligatiile pe care le avem in fata lui Dumnezeu? Un alt avocat ar putea sa-ti raspunda ca da, un preot te-ar indruma insa sa fii drept in fata lui Dumnezeu si sa marturisesti adevarul. Insa acelasi preot ar putea fi pus in aceeasi situatie. Ar putea fi informat in timpul spovedaniei de un mare pacat pe care daca l-ar afla in alte conjuncturi ar lua masuri de precautie. In timpul acesta ar fi pus in a alege dintre meseria de a sluji lui Dumnezeu si obligatiile lui morale. Cat de mult poti tine un secret fara sa fii judecat in fata lui Dumnezeu pentru ca pacatuiesti? Cat de strans sunt unite etica, religia si legea?
Chiar daca exista cazuri cand mintim cu capul sus, mandri, stiutori si convinsi ca este corect din punct de vedere moral, ca este pentru o cauza nobila, atunci este minciuna un pacat? In sufletul nostru poate noi ne dorim sa facem un bine, vrem sa-l ajutam pe aproapele nostru, luand asupra noastra o minciuna. Insa o minciuna, cat de mica, isi are efectele ei si schimba rostul lucrurilor pe Pamant. Poate vrem sa ajutam un coleg disperat, facandu-i tema. Dar el poate fi prins, iar tu cand esti intrebat daca tu l-ai ajutat, prima tentativa ar fi sa minti si sa spui ca nu. Intr-un caz fericit, profesorul te-ar crede. Tu insa te-ai simti vinovat si ai ramane cu remuscari de constiinta, iar colegul tau s-ar schimba: nu ar mai lua scoala in serios, si-ar schimba atitudinea catre professor si catre curs si te-ar trata diferit. In cazul nefericit, profesorul nu te-ar crede, iar tu ai fii pedepsit impreuna cu colegul tau. Ai fii insa nevinovat in fata lui Dumnezeu?
Exista miniciuni minore precum un simplu raspuns: “bine” la intrebarea “ce faci?”. Ai o zi proasta si incerci sa fii politicos. Dar, cand colo esti privit intr-un mod dubios, ca fiind “fitos”. Afecteaza un raspuns atat de nesimnificativ credinta noastra?
Articol scris de un student universitar