Biserica Ortodoxă "Sfânta Treime" New Westminster - Școala Duminicală

Spovedania si Impartasania

Sfaturi practice pentru o spovedanie reusita, daruite tinerilor de catre Laurentiu Dumitru, in cartea sa “Hristos si tinerii”:

Se cade ca preotul duhovnic, acest sublim slujitor care in scaunul Spovedaniei are o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici ingerilor, sa dea sfaturi si recomandari in legatura cu Taina Marturisirii. Insa nici experienta de la catedra a profesorilor de Religie, de la licee mai ales, nu e de neglijat. Profesorul intra foarte des in discutii cu tinerii, e pus in situatia de a da raspunsuri la diferite probleme, framantari si nelamuriri, fara a se substitui preotului, se intelege. Din discutiile de la clasa am constatat invariabil ca elevii nu cunosc inca aspecte esentiale ce tin de Taina Spovedaniei. Ea se face inca dintr-un formalism aproape generalizat si, din nefericire, fara mari efecte. Voi incerca sa lamuresc punctual, din perspectiva laicului, cateva aspecte legate de aceasta mare Taina.

Pacatele marturisite la Spovedanie sunt cu adevarat iertate de Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic.

Exista o vorba populara care spune ca pacatele marturisite sunt pe jumatate iertate. Vorba aceasta n-are legatura cu Taina Spovedaniei. Toate pacatele spovedite sunt iertate de catre Dumnezeu prin duhovnic. Ele nu mai sunt proprii acelei persoane. Ele trebuie uitate si nerepetate pentru ca si Dumnezeu le uita. E adevarat ca unele se vor repeta, insa de la o Spovedanie la alta trebuie sa se vada o evolutie in plan spiritual. Aceia ce sunt neinduratori cu sine, iertandu-se pe sine foarte greu, considera ca nici Dumnezeu nu-i poate ierta prea usor, atat de usor. Cel ce se spovedeste trebuie sa creada din tot sufletul sau ca Dumnezeu poate ierta orice pacat.

Alegerea duhovnicului e o chestiune dificila pentru multi.

Indeobste, Biserica recomanda ca preotul duhovnic sa fie cel din parohia de care apartine fiecare (sa-ti stie numele cand te vede), insa nu e obligatoriu. Unii elevi imi spuneau ca le este imposibil sa se marturiseasca la preotul din parohia de care apartin pe motiv ca le e vecin de gard la tara (sau de palier la bloc) sau ca e foarte bun prieten al familiei sau ruda apropiata. In aceste cazuri se recomanda cautarea unui duhovnic in alta parte, cu care sa se potriveasca, pe care credinciosul sa-l simta aproape. E de preferat sa nu fie prea ingaduitor cu pacatul, ci doar cu pacatosul. Deunazi, un fost coleg de liceu, mai in gluma, mai in serios, ma intreaba daca stiu vreun preot care sa nu condamne fumatul sau practicile radiesteziste… Stiam, din pacate, dar l-am trimis la un slujitor foarte responsabil si iscusit… Duhovnicul trebuie cautat, trebuie cercetate biserici sau manastiri, trebuie ascultate predici. Trebuie intrebati, de asemenea, cei ce au o viata duhovniceasca mai aleasa. Ei stiu deseori spre cine sa indrume pe credincios, cine i se potriveste. Unii vor un duhovnic tanar pentru a intelege mai bine lumea de azi cu cele ale ei, nu neaparat pentru a trece cu vederea neputintele marturisite. Altii vor un duhovnic batran, patriarhal, cu parul si barba albe, cu experienta indelungata la scaunul spovedaniei.

Duhovnicul trebuie cinstit si purtat permanent in rugaciuni spre Cer. Pe limba oricarui fiu duhovnicesc ar trebui sa stea cuvinte de felul: “Doamne, lumineaza mintea si cugetul duhovnicului meu. Pazeste-l, miluieste-l, binecuvanteaza-l si pune Doamne in gura sa cuvinte mantuitoare pentru sufletul meu ca sa fiu incredintat ca ascultandu-l pe dansul pe Tine Te ascult!!”. Crestinul trebuie sa obisnuiasca sa ceara sfatul duhovnicului si in alte imprejurari ale vietii, deci si in afara marturisirii propriu-zise. Duhovnicul se cuvine sa-l intreaca duhovniceste pe fiul sau si sa-i recomande exercitii ascetice pe care el insusi le implineste. Duhovnicul nu se alege dupa anii de studii teologice sau doctorate, acesta nu-i un criteriu potrivit… La ciobanul de la oi de la Sihastria, Parintele Ilie Cleopa (+1998) s-au spovedit patriarhi, mitropoliti, episcopi, academicieni sau ministri… De fapt cred ca atunci cand crestinul gaseste duhovnicul asteptat simte acest lucru de la prima marturisire. Daca a fost sincer in cautarile sale, Duhul Sfant ii va descoperi duhovnicul potrivit la momentul potrivit.

Nu se recomanda schimbarea duhovnicului.

Spuneam mai sus ca trebuie sa se vada o evolutie de la o Spovedanie la alta. Acest lucru nu mai poate fi sesizat daca credinciosul merge din duhovnic in duhovnic. Nu se poate crea acea legatura personala, sufleteasca, daca nu avem un duhovnic stabil. O legatura indelungata intre duhovnic si credincios are mari beneficii pentru ca preotul poate surprinde mai usor anumite inclinatii pacatoase si-i poate da sfaturi mai precise, concrete, cunoscandu-l mai bine. Daca cumva credinciosul l-a auzit pe duhovnic spunand lucruri de sminteala si nu-l mai poate cinsti dupa cuviinta e bine sa caute altul. Sigur ca duhovnicul te poate si incerca, insa acum nu particularizez… De asemenea, daca cineva ajunge sa-si vorbeasca duhovnicul de rau, daca ajunge sa-l judece sau daca nu-i inspira incredere sau seriozitate, e bine sa caute un alt duhovnic. Bine ar fi ca doar moartea sa-l desparta pe credincios de indrumatorul sau duhovnicesc si, de fapt, nici ea sa nu-i desparta…

Trebuie depasit “pragul rusinii”, nu trebuie ascuns nici un pacat sau patima, oricat de greu ar fi.

E o mare problema in ziua de astazi depasirea rusinii, a jenei, pentru ca pe zeci de cai media se cultiva egoismul si slava desarta. De aceea sunt inca multi cei care socotesc ca-i nedemn pentru ei sa faca acest act de umilire in fata unui preot, chiar de stiu ca Hristos e Cel ce primeste Marturisirea si ca El a instituit aceasta Taina astfel. Problema aceasta au rezolvat-o aparent romano-catolicii prin asa-numita spovedanie auriculara, la confesional. In mare parte, elevii mei gaseau salvatoare aceasta inovatie, “pentru ca asa ar putea spune chiar tot”… Insa nu au fost greu de convins ca aceasta practica nimiceste pocainta din inima, parerea de rau pentru pacatele savarsite si ajuta mult la repetarea lor. De obicei jena, rusinea, apar in legatura cu pacatele ce tin de sexualitate, dar nu numai. Chiar daca exista parere de rau, par a fi greu de marturisit pentru unii, spre exemplu: masturbarea, perversiunile sexuale, vizionarea filmelor pornografice, cyber-sexul de pe chat-urile Internetului etc. Daca tot au ajuns la doctor, se cuvine a lua vindecare. Rusine ar trebui sa avem la savarsirea pacatului, nu la marturisirea lui. Oricum, rusinea e semn al regretului, ar fi mai grav sa nu existe rusine. Sunt convins ca sunt multi cei ce toarna cu seninatate fapte grave fara sa le bata inima mai tare in piept. Unii Parinti insa recomanda sa se depaseasca rusinea pentru ca Marturisirea sa aduca mult folos[121]. N-as vedea aici o contradictie ci o vedere din alt unghi a problemei. In rugaciunile de dinaintea marturisirii, preotul spune: “Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai facut, ci toate mi le spune fara sa te indoiesti si fara sfiala, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Care va sa zica, Hristos-Mantuitorul ne asculta si ne iarta! Sa nu ne ascundem, caci ne iubeste; oare nu de asta S-a jertfit pentru noi? El nu vrea moartea pacatosului, ci ca acesta sa se intoarca la El cu pocainta. Nu exista pacat care sa intreaca iubirea de oameni a lui Dumnezeu!

Indrazniti, secretul Spovedaniei nu se divulga.

Trebuie stiut de catre credinciosi ca cele spuse la Spovedanie le stie doar Hristos si preotul. Duhovnicul nu are voie sa divulge cele ce a auzit. Nu exista motiv justificat pentru divulgarea continutului Spovedaniei, indiferent cat de grav sau in ce fel a fost pacatul marturisit. Preotul care ar divulga cele auzite ar fi caterisit. E cunoscut cazul unui preot din Occidentul catolic care, in urma cu vreo doua secole, a fost condamnat la moarte pentru o crima pe care nu o savarsise; mai mult chiar, stia cine este faptasul, pentru ca acesta i se confesase. A preferat deci sa moara decat sa divulge marturisirea care l-ar fi salvat. Parintele Dumitru Staniloae precizeaza ca “preotul nu va rade vreodata de slabiciunile lui (ale credinciosului n.n.), nu le va divulga si nici nu-si va manifesta surprinderea ascultand cele mai grele abateri ale lui”[122].

Pregatiti-va pentru Spovedanie si nu asteptati numai intrebarile duhovnicului.

Spovedania se mai numeste printre altele si “marturisire”. Deci, se cuvine a marturisi, a spune noi, nu a astepta intrebarile duhovnicului, care nu pot cuprinde intreaga lista a pacatelor noastre. Unii duhovnici recomanda ca penitentul (credinciosul) sa-si intocmeasca o lista cu pacatele savarsite; altii, dimpotriva, spun ca pacatele mari, grave nu le poti uita oricum. Personal, consider ca trecerea lor pe o foaie, in liniste, dupa un lung examen de constiinta, e chiar foarte potrivita. E nevoie de cercetarea unor carti cu tematica spirituala[123], pentru a intelege bine ce anume trebuie marturisit (sunt pacate care scapa multora din necunoastere, nefiind grosiere, palpabile). Preotul duhovnic, din obisnuinta, pune intrebari. Asa s-a impamantenit. Oare ce ar fi trebuit sa faca preotul duhovnic daca adeseori credinciosul, din nestiinta sau obisnuinta, asteapta sa fie intrebat? Sa vina in intampinarea lui cu intrebari! Dar duhovnicul nu e un clarvazator; credinciosul daca s-a cercetat pe sine stie prea bine ce pacate, ce patimi are. Eu insumi am vazut un tanar elev iesind de la scaunul Spovedaniei si spunand fericit unui prieten ca a scapat: parintele nu l-a intrebat nimic in legatura cu o patima pe care o avea. Consider ca acesta mai mult s-a pagubit, nesocotind Taina.

Marturisirea se face folosind verbe la trecut.

O anecdota (ca sa nu zic banc) spune ca un credincios merge la duhovnicul sau si zice printre altele: “Am furat zece gaini, dar matale spune acolo douazeci, ca mai fur diseara zece…”. E bine a spune: am facut, am savarsit etc. Se spune, de exemplu, am furat, nu fur. Se intelege ca sunt pacate ce vor fi lasate in urma, nu continuate dupa iesirea de sub epitrahil. Cu siguranta unele se vor repeta, insa trebuie sa simtim dorinta de a lupta cu toate pacatele, nu numai cu cele mari. Un parinte spunea ca pacatele mici nu sunt de neglijat, mai ales daca sunt multe, caci se poate construi o casa mare si trainica si cu caramizi mici, nu doar cu cele mari. Mai trebuie spus ca spovedania nu-i deloc prilej de lauda. La Spovedanie se spun pacatele cu zdrobire de inima, nu se insira virtutile (“de postit postesc, milostenie fac, ma rog des etc.). Parintele Nicolae Steinhardt intr-o clasificare inedita a pacatelor capitale enumera printre alte sapte si… recursul la scuze[124]. Deci, nu se prezinta justificari, “circumstante atenuante” (decat lamuriri simple pentru a se constata gravitatea pacatului), nu se da vina pe cel ce a indemnat la pacat, caci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se marturisesc pacatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie sa se indreptateasca pe sine cel ce se spovedeste spunand, spre exemplu, “am facut cutare pacat, dar, oricum toti fac asta”. Duhovnicul poate refuza Marturisirea credinciosului daca-l simte nepregatit pentru Spovedanie si nu-l poate dezlega de pacate daca nu vede in el hotarare de indreptare, disponibilitate in a rupe legaturile pacatului. De asemenea, trebuie spuse si pacatele prin omitere. Se poate pacatui si prin tacere, prin lipsa de actiune, atunci cand nu-L marturisesti pe Hristos in fata oamenilor. Se pacatuieste spre exemplu cand o persoana, auzind ca o amica vrea sa avorteze si-i cere sfatul, tace sau ii spune: “nu stiu ce sa zic, e problema ta”. Se pacatuieste cand se trece cu vederea cel sarac, cand nu se indeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugaciunile pentru cei raposati etc. E foarte important in cantarirea gravitatii faptei sa se spuna daca pacatul s-a savarsit des sau rar, daca e o mare patima, o constanta a vietii celui ce se marturiseste sau s-a intamplat accidental. Si pacatele vechi, de ani de zile, nemarturisite la acel indepartat moment – din nestiinta sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar daca nu s-au mai repetat.

Evitati aglomeratia de la sfarsitul posturilor de durata.

Foarte multi prefera sa se spovedeasca in ultima saptamana a postului, pentru a se impartasi in ziua marelui praznic (desi s-ar putea impartasi cu binecuvantarea duhovnicului la orice Sfanta Liturghie, oricand in timpul postului). La parohiile de la tara problema e mai simpla, pentru ca spovedania se poate face cu o oarecare programare, evitandu-se imbulzeala. Insa, la parohiile din oras mai ales, cozile in aceasta perioada sunt interminabile si de aici imposibilitatea unei Spovedanii complete si de real folos. In astfel de cazuri, o Spovedanie nu poate dura mai mult de 2 minute. Ce poti spune in acest timp?! Un mare duhovnic contemporan spunea ca nu pune prea mult pret pe o astfel de Spovedanie, mai ales daca penitentul nu-i spovedit de un an. Poti marturisi toate neputintele dintr-un an intr-un timp asa de scurt?! Nu e vina parintilor slujitori ca situatia este astfel; se straduiesc si dansii sa-i multumeasca pe toti. Nu-i poti respinge pe credinciosii pregatiti de spovedanie, s-ar putea sa se indarjeasca si sa nu mai calce pragul bisericii. E adevarat ca nici sa stai cu ochii pe ceas sau sa-l opresti pe credincios din marturisire nu-i lucru bun. Grav este si daca se recurge la Spovedania in grup a tinerilor, care nu e canonica[125], cu atat mai mult cu cat adolescentii zilelor noastre chiar au multe lucruri de spus sub epitrahil. Recomand tuturor sa refuze o astfel de marturisire, caci e mai bine nemarturisit, decat spovedit necanonic sau pseudo-spovedit…

Atentie la cuvintele duhovnicului!

Dupa Spovedanie, sau chiar in timpul acesteia, preotul obisnuieste a da cateva lamuriri, sfaturi, povete. Se cere acum multa luare aminte la eventualul canon pe care-l randuieste preotul (nu spre pedeapsa – cum considera unii, ci spre vindecare) si daca da dezlegare sau nu pentru a primi Sfanta Impartasanie. Pentru pacate grele si lipsa caintei pe masura faptelor, preotul duhovnic poate amana primirea Sfintelor Taine[126]. Daca credinciosul nu se afla in pacate de moarte, se cuvine sa indrazneasca, cu binecuvantarea duhovnicului, sa se impartaseasca mai des. Bineinteles cu inima infranta si smerita si cu constiinta pacatoseniei, dar si cu dorinta de a primi prin Impartasanie ajutor in lupta pentru despatimire si imbunatatire. Fara Impartasanie deasa credinciosul nu poate deveni mai bun, mai iubitor, asemenea cu Hristos. Adevarata viata crestina se traieste doar langa Potirul Euharistic. Multi, dintr-o smerenie prost inteleasa, se socotesc singuri nevrednici de impartasirea deasa[127], desi nu se afla sub osanda canoanelor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca cel ce nu-i vrednic zilnic sa se impartaseasca, nu-i vrednic nici o data pe an, la Pasti. Credinciosul e dator sa asculte, dar si sa ceara sfaturi, sa intrebe ce are de facut, cum poate scapa de unele pacate sau de gandurile pacatoase ce-i dau tarcoale. Sa nu uitam ca pacatele se fac cu gandul, cu cuvantul si cu fapta, si ca de marturisit se cuvine sa le marturisim pe toate, nu doar pe cele vizibile, grosiere…

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Intrarea Maicii Domnului in Biserica este sarbatoarea care ne aminteste de aducerea Maicii Domnului la Templul din Ierusalim, pe cand era doar o copila de trei ani, pentru a-si inchina viata lui Dumnezeu. Aceasta sarbatoare este una dintre marile sarbatori inchinate Maicii Domnului:

*Nasterea Maicii Domnului, sarbatorita pe 8 septembrie
*Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, sarbatorita pe 21 noiembrie
*Bunavestire, sarbatorita pe 25 martie
*Adormirea Maicii Domnului, cea mai mare dintre sarbatorile ei, pe 15 august

In predica parintelui Cleopa, aflam amanunte despre felul in care s-a intamplat acest lucru, in urma cu mai bine de 2000 de ani:

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. “Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfinta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de intelepciune. Era ca un serafim pentru ca ardea cu dragoste necontenita pentru Dumnezeu, ziditorul ei, care a zamislit-o in pintecele sterp al mamei sale. Inima ei era in cer, iar trupul ei curat era in Sfinta Sfintelor, ca un inger cuvintator si dumnezeiesc careia ii slujea cel mai mare peste arhangheli, Arhanghelul Gavriil. Fecioara Maria petrecea neincetat in rugaciunea inimii si Il odihnea pe Dumnezeu in gindirea ei cu lacrimi si extaz. Pentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mintuitorului lumii, pe Care nu-L incape cerul si pamintul.

Luarea Crucii si Urmarea lui Hristos

Cruce veche romaneasca

Duminica ce urmeaza Inaltarii Sfintei Cruci, se citeste pericopa evanghelica a luarii crucii si urmarii lui Hristos:
“Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.”. ” Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” ( Marcu 8, 34-38; 9, 1).

Iata ca, oricine voieste sa sa ajunga in imparatia cerurilor, trebuie sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-I urmeze lui Hristos. Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata ce inseamna lepadarea de sine: “Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip incat ni s-a facut firesc; lepadarea de pacat s-a facut lepadarea de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine.” Cei care voiesc sa-si pastreze acest suflet cazut si plin de pacate, il vor pierde, pentru ca nimic necurat nu va intra in imparatia cerurilor. Cei care se vor stradui sa se curete de patimile care le-au intrat atat de mult in fire, incat au devenit ca o a doua natura a lor, vor castiga viata vesnica. De multe ori incercam sa ne justificam tot felul de patimi si slabiciuni spunand ca asa suntem noi, asa e sufletul nostru. Sufletul nostru adevarat nu este asa, el este facut dupa chipul lui Dumnezeu, este frumos. Sufletul unui om este mai valoros decat toata lumea: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?“. Nu este nimic pe pamant care sa fie cu adevarat al nostru si care sa nu ne poata fi luat mai devreme sau mai tarziu. Totul ne este luat atunci cand murim, uneori chiar inainte, de aceea singura noastra comoara este sufletul nostru.
Ce inseamna a ne lua crucea? Sfantul Ignatie Briancianinov ne spune: “A-ti lua crucea inseamna a indura cu marime de suflet batjocurile si ocarurile cu care lumea ii acopera pe urmatorii lui Hristos”. “A-ti lua crucea inseamna a rabda cu vitejie pentru Evanghelie, greaua osteneala nevazuta, chinul si mucenicia nevazuta in lupta cu propriile patimi, cu pacatul care traieste in noi, cu duhurile rautatii, care cu aprindere se scoala asupra noastra si ni se impotrivesc cu incrancenare atunci cand hotaram sa lepadam jugul pacatuluisi sa ne supunem jugului lui Hristos“. A-ti lua crucea inseamna si a primi fara cartire necazurile, lipsurile, bolile pe care ni le ingaduie Dumnezeu spre curatire de pacate sau spre a invata din ele. Uneori, suferinta este cel mai bun invatator. A-ti lua crucea inseamna si a te supune de buna voie unor privatiuni pentru a-ti infrana pornirile rele ale trupului si sufletului; post, priveghere, metanii. Fiecare din noi trebuie sa ne luam crucea noastra, adica o cruce pe masura noastra. Fiecare trebuie sa lupte cu curaj si statornicie cu patimile si gandurile lui pacatoase. Fiecare trebuie sa traim invataturile evanghelice prin faptele, cuvintele si gandurile noastre.
Sfantul Apostol Pavel, in “Epistola catre Galateni “, ne face sa intelegem ce inseamna acest lucru
” M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. “ (Gal 2, 20)
Iata ca asumandu-ne crucea, Hristos incepe sa traiasca in noi, iar pacatele nu mai au aceiasi putere asupra noastra, pentru ca Hristos e cu noi. Viata noastra traita in credinta va fi astfel un strop de recunostinta fata de Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Tabăra de vară de la Fort Qu’Appelle, Saskatchewan

Cateva amintiri din jurnalul unei participante

In vara anului 2008, intre 13 si 19 iulie, un grup de tineri din parohia noastra a participat la tabara de vara de la Fort Qu’Appelle, din Saskatchewan.

Experienta a fost interesanta si plina de inedit, dar inainte de a elabora programa taberei, as dori sa va spun cite ceva despre istoria acestui fort.

Legenda care planeaza asupra numelui, spune ca intr-o zi, un tinar indian din zona, intorcindu-se de la vinatoare, a avut impresia ca aude pe cineva strigindu-i numele. Intrigat de intimplare, acesta a raspuns cu multa putere inapoi, de rasuna valea – „Cine ma striga?” (adica, tradus in franceza: „Qu’appelle?”), dar nu si-a auzit decit ecoul propriei voci. In ziua urmatoare, tot in drum spre casa, a aflat ca tinara fata care urma sa-i devina sotie a raposat si pina la ultima rasuflare i-a strigat mereu numele. Tot legenda mai spune, ca de atunci, ecoul logodnicului vuieste mereu in vale … „Ka-tepwet?” (or „qui appelle?), lucru care a facut ca localitatea sa primeasca numele de „Qu’Appelle”.

In anul 1852, faimoasa companie Hudson’s Bay intemeiaza Fort Qu’Appelle, pentru a facilita negotul din zona, insa adevarata dezvoltare a locului s-a produs in perioada dintre anii 1880 si 1890, cind primii emigranti europeni au inceput sa populeze regiunea, adusi de mirajul muncilor agricole, cit si de constructia caii ferate (The Canadian Pacific Railway), care in acel timp se extindea tot mai mult inspre vestul Canadei.

Aceasta asezare este locata pe valea Qu’Appelle, la aproximativ 80 km nord-vest de Regina. Pe linga colonizatorii europeni, populatia bastinasa este formata si din indienii Cree, Assiniboine si Salteaux. Astazi in zona locuiesc aproximativ 2000 de oameni, marea majoritate fermieri (cultivatori de grine si crescatori de animale). Pe linga aceste indeletniciri, turismul contribuie mult la prosperitatea zonei, permitind cu lejeritate activitati de vara si de iarna.

In 1958, arhiepiscopul ortodox roman, Valerian Trifa (Arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Romane din America si Canada) identifica nevoia unei tabere de vara, menita sa consolideze educatia religioasa a tinerilor ortodocsi de pe meleagurile canadiene. Astfel, in anul 1961, parintele arhimandrit Martinian Ivanovici pune bazele acestei tabere – la inceput fiind situata la Shell Valley si care mai apoi se va muta la Fort Qu’Appelle, unde se afla si astazi.

Spiritul placut si prietenos al locuitorilor, in special al gazdelor care au avut dedicatia sa se ocupe de organizarea acestei tabere, au facut ca locul sa fie inundat de o caldura aparte.

Tinerii nostri s-au simtit bine, avind posibilitatea sa participe la o multime de activitati de grup, care nu au facut decit sa intareasca si mai mult relatiile de prietenie dintre ei.

Din punct de vedere religios-educativ, tema programei a fost bazata pe „Stewardship – taking care of God’s creation”. Aceasta a permis impartirea pe urmatoarele subteme:
1. An Introduction to God’s Creation (sub-theme: „In the Beginning”)
2. Kings and Queens of Creation (sub-theme: „We are responsible for God’s Kingdom on Earth”)
3. Priests of Creation (sub-theme: „Blessings – As priests of God’s creation”)
4. Threats to Creation (sub-theme: „Waste and missuse of God’s creation”)
5. Caretakers of God’s Creation (sub-theme: „Conserving Creation”)

Participarea tinerilor la clasa, cit si la discutiile aferente a fost spontana si interesanta, creionind intr-un mod foarte distinct si placut personalitatea fiecaruia, cit si modul cum fiecare percepe credinta ortodoxa. Predatul si toate discutiile au avut loc in limba engleza, permitind impletirea a doua culturi (romana si canadiana) intr-un singur snur. Acea unitate in diversitate manifestata si sub mantia credintei ortodoxe a creat o diversitate de tip unic, din care fiecare participant a luat cite o doza acasa pentru a o imparti cu familia.

Sunt absolut convinsa ca prin aceasta experienta, fiecare a mai adaugat o pagina inedita la jurnalul personal de vacanta.

Aceasta tabara se organizeaza anual si permite adolescentilor crestini din toate colturile Canadei sa petreaca impreuna un timp de calitate, departe de computer si televizor, dindu-le posibilitatea sa se apropie tot mai mult de natura si de partea simpla a lucrurilor, toate petrecindu-se sub pecetea unui curat spirit crestin ortodox.

Spicuiri din caietul de vara al lui Alice.

Pogorarea Duhului Sfant

“1. Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
2. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
3. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
4. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
5. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
6. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
7. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni?
8. Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?
9. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia,
10. În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
11. Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” Faptele Sfintilor Apostoli 2,1-11

In duminica a 8-a dupa Pasti, Biserica noastra praznuieste sarbatoarea coborarii Sfantului Duh , sau Rusaliile. Acest praznic se sarbatoreste anual, la 50 de zile dupa Sfintele Pasti , si la 10 zile dupa Inaltarea Domnului , mereu duminica. El comemoreaza coborarea Duhului Sfant asupra Apostolilor. Ziua Cincizecimii sau Pogorarea Duhului Sfant, a coincis atunci cu Sarbatoarea Corturilor, o sarbatoare iudaica in timpul careia evreii de peste tot se adunau la Ierusalim. Duhul Sfant S-a pogorat asupra apostolilor in chip de limbi de foc, daruindu-le darurile Sale bogate printre care si darul vorbirii in limbi. Apostolul Petru impreuna cu ceilalti apostoli predicau multimilor adunate, iar fiecare dintre cei ce ascultau, auzeau predica in limba lor. In urma predicii Sfantului Apostol Petru si a celorlalti apostoli, s-au botezat in jur de trei mii de oameni care au crezut in mesajul Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, intemeindu-se Biserica.
Darul Duhului Sfant dat Sfintilor Apostoli, s-a transmis din generatie in generatie pana in zilele noastre, prin episcopii Bisericii. Acestia, prin punerea mainilor, sfintesc alti episcopi, preoti sau diaconi.

Crezul sau Marturisirea de Credinta Ortodoxa

Crezul

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat,
Şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
A Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin !

The Creed

We believe in one God, the Father Almighty,
Maker of heaven and earth, and of all things visible and invisible;
And in one Lord Jesus Christ, the Son of God,
The Only-begotten, Begotten of the Father before all worlds,
Light of Light, Very God of Very God,
Begotten, not made; of one essence with the Father, by whom all things were made:
Who for us men and for our salvation
Came down from heaven,
And was incarnate of the Holy Spirit and the Virgin Mary,
And was made man;
And was crucified also for us under Pontius Pilate,
And suffered and was buried;
And the third day He rose again, according to the Scriptures;
And ascended into heaven, and sitteth at the right hand of the Father;
And He shall come again with glory to judge the living and the dead,
Whose kingdom shall have no end.
And we believe in the Holy Spirit, the Lord, and Giver of Life,
Who proceeds from the Father,
Who with the Father and the Son together is worshipped and glorified,
Who spoke by the Prophets;
And we believe in one, holy, catholic, and apostolic Church.
We acknowledge one Baptism for the remission of sins.
We look for the Resurrection of the dead, and the Life of the world to come.
Amen.

Inaltarea Domnului la Cer

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dupa 40 de zile de la Inviere S-a suit la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui. Cu puterea dumnezeiasca cu care a inviat si a parasit mormantul, tot cu aceeasi putere S-a inaltat de pe pamant la cer; S-a inaltat cu acelasi trup cu care S-a rastignit si a inviat. Mantuitorul implinise opera divina pentru care venise in lume, ne-a adus invatatura mantuitoare, S-a dat ca pilda de implinire prin intreaga Sa viata si mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.

Inaltarea Domnului la Cer este descrisa astfel, in Faptele Apostolilor:

” Cuvantul cel dintai l-am facut o, Teofile, despre toate cele ce a inceput Iisus a face si a invata, pana in ziua in care S-a inaltat la cer, poruncind prin Duhul Sfant apostolilor pe care i-a ales, carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecand, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile. Iar ei, adunandu-se, Il intrebau, zicand:Doamne, oare, in acest timp vei aseza Tu, la loc, imparatia lui Israel? El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa, ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, Care au si zis: Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer.”(Faptele Apostolilor 1. 1-11)

Inaltarea Domnului este totodata o garantie si a inaltarii noastre: “Iar Eu cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine”, (Ioan 12:32). Nu este vorba numai de o inaltare spirituala, ci va participa si trupul nostru. Dupa cuvintele Sf.Pavel aceasta va avea loc dupa invierea celor adormiti si a transformarii trupurilor celor aflati in viata in trupuri nestricacioase si nemuritoare: “Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba (…) Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire” (I Corinteni, 15:51-53).

Femeia samarineanca. Despre Harul Divin

Duminica a cincea dupa Pasti, este cea in care aflam despre convorbirea dintre Mantuitorul si o femeie samarineanca, la fantana lui Iacov. Este momentul in care Mantuitorul Se dezvaluie pe Sine ca fiind Mesia si in care ne vorbeste despre “apa cea vie”, adica despre Harul Divin si despre felul in care trebuie sa ne inchinam lui Dumnezeu: “in duh si adevar”.

“Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Si cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Ioan 4, 5-42

Cat de minunata este aceasta “apa vie”! Asa cum trupul are nevoie de hrana, de apa si de aer ca sa fie viu, tot asa sufletul are nevoie de Harul Divin pentru ca sa aiba viata. Harul Divin este ca o apa vie in sufletul omului. Cu ajutorul Harului Divin omul se sfinteste si se mantuieste. Viata pamanteasca traita sub inraurirea Harului Duhului Sfant este inceputul fericirii vesnice. Harul Divin este darul facut omului de catre Dumnezeu. Sfânta Treime coboara catre lume prin fortele (puterile) divine (harice), care sunt energii necreate ce izvorasc din fiinta necreata a Sfintei Treimi, ca sa înalte lumea la comuniunea vietii vesnice. Harul ne da puterea si bucuria de a actiona crestineste in toate imprejurarile vietii.
Sfîntul Serafim de Sarov ne învata ca scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt, adica a Harului Divin. Fara aceasta putere care vine de la Dumnezeu, noi nu putem face nimic. De aceea, trebuie sa ne ingrijim sa dobandim Harul Divin prin voia noastra libera de a alege mereu binele si de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii prin care Harul Divin ni se impartaseste.
Inchinarea in duh si adevar inaintea lui Dumnezeu inseamna ca rugaciunea noastra trebuie facuta din tot sufletul si cu toata sinceritatea inimii in orice loc ne aflam. O astfel de inchinare si rugaciune este placuta lui Dumnezeu, pentru ca El priveste in inima noastra.

Vindecarea slabanogului. Sanatatea trupului si a sufletului

Duminica a IV-a după Sfintele Paşti ne readuce în memorie una din nenumăratele fapte dumnezeieşti săvârşite de Mântuitorul nostru în mijlocul oamenilor. O faptă care a arătat încă o dată dumnezeirea lui Iisus. Este vorba de vindecarea unui paralitic care zăcea în patul suferinţei de 38 de ani! Cuvântul Sfintei Evanghelii descrie atât de bine acest moment:

„După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 1-16).

Cutremurătoare întâmplare! Până şi Mântuitorul a fost impresionat de starea acelui paralitic. 38 de ani de aşteptare, de speranţă, de credinţă că poate se va întâmpla vreo minune, arată ce fel de suflet avea acel biet om. Cât de multă stăruinţă, când atâţia alţi oameni renunţă cu uşurinţă, chiar pentru lucruri mult mai mici decât cumplita boală a acestui om. Boala îl face pe om mai greu de suportat, îl face cârtitor, îndărătnic. Nu şi acesta, care a răbdat atât de mult timp, fără să deznădăjduiască…

În acest context, întrebarea Domnului: „Voieşti să te faci sănătos?”, nici nu îşi mai avea rostul. Cum să nu fi dorit? Oare nu pentru aceasta se târâse zi de zi spre pridvorul scăldătorii, într-o continuă şi chinuitoare aşteptare? Cum să nu fi vrut, când rugăciunile sale de fiecare zi se îndreptau spre Dumnezeu ca să-i dea şi lui … un om care să-l ajute şi să-l arunce în apa scăldătorii. Nu avea om care să-l împingă în scăldătoare, dar Dumnezeu avea să-i dea cu mult mai mult. Nu avea om, dar i l-a dat pe Însuşi Fiul Său! Dumnezeu întrupat a venit la acest om chinuit de suferinţă, căci pentru aceasta a venit în lume: ca să ridice păcatele şi suferinţele oamenilor! Şi a făcut-o mai întâi prin noianul de minuni, de vindecări şi învieri, apoi prin chiar Jertfa şi Învierea Sa. Toate le-a făcut pentru noi. Pentru nişte slăbănogiţi de păcat.

Mântuitorul a vindecat acel slăbănog într-o zi de sâmbătă, spre multa mânie a iudeilor, atât de rigorişti în respectarea Legii, încât ajunseseră să-L condiţioneze chiar şi pe Dumnezeu în săvârşirea minunilor Sale. Iisus a vindecat acel om sâmbăta, tocmai ca să arate că Dumnezeu lucrează minunile Sale în orice timp, iar o faptă de milostenie faţă de aproapele e chiar mai de preţ într-o zi de sărbătoare. E ca o jertfă închinată Domnului. Formalismul unora ajungea să nesocotească până şi viaţa unui om, un semen care avea nevoie de atâta ajutor.

Nu trebuie să trecem cu vederea ultimele cuvinte pe care Domnul Iisus i le-a adresat celui vindecat: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Cuvinte care subliniază legătura strânsă dintre păcat şi suferinţă. Păcatul strămoşesc a adus în existenţa oamenilor moartea, boala, suferinţa. Toţi oamenii suntem nişte „slăbănogi” sufleteşte şi trupeşte, mai mult sai mai puţin. Cu cât viaţa noastră se apleacă mai mult spre păcat, cu atât suferinţa este mai mare, nefericirea şi îndepărtarea de Dumnezeu mai greu de suportat. Hristos ne îndeamnă pe toţi să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie şi mai rău. Care mai rău? Răul îndepărtării de Dumnezeu. Al pierderii căii către El. În locul scăldătorii minunate de la Vitezda (Betezda), avem Biserica – izvor de binecuvântare şi „scăldătoare” a păcatelor noastre. Un loc unde Îl întâlnim pe Domnul în orice timp, mereu prezent alături de noi.

Ne trebuie om care să „ne arunce în scăldătoare?”. Îl avem pe însuşi Dumnezeu! Părintele şi Fratele şi Prietenul nostru cel mai bun…

Dupa Ora de Religie- Colegiul National “Mihai Viteazul” Slobozia

Duminica femeilor mironosite. Despre curajul si iubirea lor.

“Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Marcu (15, 43-47; 16, 1-8)

În timpul activităţii publice a Mântuitorului, a existat un grup discret al unor femei cucernice care L-au urmat peste tot pe Domnul şi care se îngrijeau mai ales de hrana Sa şi a ucenicilor. Nu L-au părăsit nici în răstimpul patimilor Sale, iar unele au stat chiar aproape de crucea Sa. Printre acestea erau Sfânta Fecioară Maria, Maria Magdalena, Maria, soţia lui Cleopa şi mama lui Iosif şi a lui Iacov, cumnata Maicii Domnului – Salomeea, mama lui Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, Ioana soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa. Ele sunt cele care s-au îngrijit de respectarea ritualului de înmormântare a Domnului după moartea Sa pe cruce. O înmormântare făcută în pripă, căci începea sărbătoarea Paştelui evreiesc. “Apoi s-au odihnit sâmbăta după Lege” (Luca 23, 56) – era prima zi a Paştelui iudaic – 15 Nissan. Seara, când s-a încheiat ziua sâmbetei, după apusul soarelui, trei dintre femei: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Iosif şi Salomeea, au cumpărat uleiuri aromate, iar noaptea le-au pregătit spre a merge la mormânt a doua zi, să îmbălsămeze trupul lui Iisus – conform obiceiului pe care trebuiau să-l împlinească.

Majoritatea cântărilor bisericeşti din această săptămână fac referire directă la curajul femeilor mironosiţe care, „în prima zi a săptămânii“ au venit la mormânt să ungă cu miruri trupul Mântuitorului. Contextul răstignirii Domnului era unul primejdios: furia evreilor, patimile groaznice şi moartea într-un mod înfiorător. Apostolii s-au ascuns de frica iudeilor. Însă femeile mironosiţe (purtătoare de mir) au fost cele care şi-au revenit din tulburarea produsă de acele evenimente, au depăşit frica pe care o produsese înverşunarea iudeilor şi au mers la mormânt ca să împlinească cele de cuviinţă ale îngropării. Ele au auzit primele vestea cea mare şi minunată a Învierii şi tot ele au fost primele care s-au învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul Cel Înviat din morţi. Crezând cu tărie, s-au făcut propovăduitoare în faţa Apostolilor şi a lumii întregi. Curajul mironosiţelor a străbătut secolele şi a rămas ca model şi îndemn pentru atâtea femei care şi-au încredinţat viaţa lui Dumnezeu. Duminica Femeilor Mironosiţe este Ziua tuturor femeilor creştine.

Dupa Ora de Religie- Colegiul National “Mihai Viteazul” Slobozia

Duminica Tomii. Ce fel de credinta trebuie sa avem?

Toma Necredinciosul

Despre creştinism-Sfantul Ignatie Briancianinov

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).
Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Cămara era zăvorâtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.
“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.
Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.
Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stand înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea
învierii.
Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.
Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

Invierea Domnului. Sfintele Pasti.

Invierea Domnului

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat !

Din predica Pr. Ilie Cleopa la Praznicul Invierii Domnului

Intrarea Domnului in Ierusalim. Floriile

Icoana veche ruseasca-Intrarea Domnului in Ierusalim

Antonie de Suroj-Intrarea Domnului In Ierusalim

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos începe calea nu doar a suferinţelor Lui, ci a acelei singurătăţi cumplite care L-a învăluit pe parcursul tuturor zilelor din Săptămâna Patimilor. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie procesiunea triumfătoare a unui conducător politic, a unui conducător care vrea să elibereze pe poporul său de oprimare, de robie, de ceea ce consideră ei că e fără de Dumnezeu – pentru că orice păgânism sau idolatrie este negarea Dumnezeului celui viu. Singurătatea va creşte mai apoi către cumplitul moment în care nu va mai fi înţeles nici măcar de ucenicii Săi. La Cina de pe urmă, când Mântuitorul le va vorbi pentru ultima oară, ei se vor nedumeri constant de înţelesul cuvintelor Lui. Iar mai târziu, când va merge în Grădina Ghetsimani înaintea înfricoşatei morţi care-L va înfrunta, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Ioan şi Iacob – pe care i-a ales să vină cu El, au adormit, deprimaţi, obosiţi, deznădăjduiţi. Această singurătate va culmina cu strigătul lui Hristos pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei XXVI, 46) Părăsit de oameni, respins de poporul lui Israel, El Se vede abandonat cu totul şi moare lipsit de Dumnezeu şi de lume, singur, numai cu dragostea Lui pentru Dumnezeu şi pentru umanitate, murind de dragul ei şi spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Patimilor lui Hristos este procesiunea triumfală de astăzi. Oamenii aşteptau un rege, un lider – şi Îl găsiră pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte pe cineva atât de mult ca o speranţă pierdută, o dezamăgire; şi asta explică de ce poporul, care L-a putut primi astfel, care a mărturisit Învierea lui Lazăr, care a văzut minunile lui Hristos şi I-a auzit învăţăturile, care I-a admirat fiecare cuvânt şi care a fost gata să-L urmeze ori de câte ori a adus biruinţă, S-a lepădat de El, I-a întors spatele şi, după doar câteva zile, a strigat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Luca XXIII, 21). Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, părăsit de toţi în afară de Maica Domnului, care I-a stat în preajmă, tăcută, aşa cum a făcut-o de-a lungul întregii ei vieţi, participând la tragica Lui înălţare pe Cruce; ea, care a primit Buna Vestire, Vestea cea Bună, dar care a primit în taină şi profeţia lui Simeon că prin sufletul ei va trece sabie (Luca II, 35).
În zilele următoare, nu numai ne vom aminti, ci vom fi chiar prezenţi înaintea Patimilor Domnului. Vom face parte din mulţimea care-i înconjoară pe Hristos şi pe ucenicii Lui şi pe Maica lui Dumnezeu. Când auzim citirile Evangheliei, când ascultăm rugăciunile Bisericii, când înaintea ochilor noştri trec una după alta imaginile acestor zile ale Patimii, să ne punem fiecare dintre noi întrebarea: „Unde sunt eu, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un cărturar? Un trădător, un laş? Cine? Sau fac parte dintre Apostoli?“ Dar şi ei erau prea copleşiţi de frică. Petru s-a lepădat de trei ori, Iuda l-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit chiar atunci când Hristos avea nevoie de cea mai mare dragoste şi susţinere omenească; ceilalţi Apostoli au fugit; nici unul n-a rămas, în afară de Ioan şi de Maica Domnului, care au fost legaţi de El printr-un soi de dragoste care nu se teme de nimic şi care e gata să se împărtăşească în toate.
Încă o dată să ne cercetăm pe noi înşine, cine suntem şi unde stăm, care este locul nostru în această mulţime. Stăm cu speranţă, cu disperare, sau în ce fel? Dacă stăm indiferenţi, suntem şi noi parte din acea mulţime înspăimântătoare care-L înconjura pe Hristos, îmbulzindu-se să-L asculte, iar apoi plecând de la El; aşa cum plecăm noi din Biserică. Crucea va fi aşezată aici în seara de joi şi vom citi Evangheliile despre Cruce, Răsignire şi moarte – iar apoi, ce se va întâmpla? Crucea va rămâne în mijlocul bisericii, iar noi vom merge să ne odihnim, ne vom duce acasă să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru ostenelile zilei următoare. Iar, în acest timp, Hristos va sta pe Cruce şi Se va pune în mormânt. Cât de îngrozitor e că, asemeni discipolilor în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, un ceas împreună cu El. Să ne gândim la acest lucru, iar dacă suntem incapabili să facem ceva, să realizăm cine suntem şi unde stăm şi, în ultimul ceas, să ne întoarcem la Hristos cu strigătul, cu chemarea tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca XXIII, 42). Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Taina Spovedaniei. Despre iertarea pacatelor

Sfanta Maria Egipteanca impartasita de staretul Zosima

Duminica a 5-a din Post, care se mai numeste si Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, este cu doua saptamani inainte de marea sarbatoare a Invierii. Urcusul omului spre inviere trece neaparat prin pocainta. Sufletul impovarat de tot felul de pacate este un suflet bolnav duhovniceste, un suflet impietrit, incapabil sa comunice cu Facatorul lui. Prima conditie pentru ca un bolnav sa se vindece, este sa recunoasca faptul ca e bolnav si sa ceara ajutorul doctorului. Doctorul sufletelor noastre este Cel Care ne-a facut, este Domnul nostru Iisus Hristos. Cine altcineva poate sa ne cunoasca mai bine decat Cel Care ne-a facut? El stie totul despre noi si nu are nevoie ca noi sa-I spunem pacatele pentru ca sa ne poata ajuta, dar noi avem nevoie sa le marturisim inaintea Lui. Se spune ca a-ti vedea pacatele este un lucru mai mare decat a vedea un inger… Este o lucrare extrem de fina vederea propriilor pacate, o lucrare care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Vederea propriilor pacate, spun Sfintii Parinti, se face atunci cand sufletul e luminat de harul divin. Atunci cand sufletul isi vede pacatele si starea cazuta in care se afla, este cuprins de o adanca smerenie, iar lacrimile de cainta incep sa curga din belsug. Cainta este adanca parere de rau pentru ca L-am suparat pe Dumnezeu. In aceasta stare incepem sa intrezarim cine este Dumnezeul nostru, pe cine am suparat, cat de minunat este Dumnezeul nostru. Sfantul Siluan Athonitul, ne vorbeste astfel: “Cand sufletul vede pe Domnul, cat de bland si smerit este, atunci se smereste si pe sine insusi pana la sfarsit si nu mai doreste nimic cum doreste smerenia lui Hristos; si cat timp va trai sufletul pe pamant, nu va inceta sa caute si sa doreasca aceasta smerenie neinteleasa pe care sufletul nu o poate uita.”
In aceasta stare de smerenie si de cainta se afla si femeia pacatoasa din Evanghelie, care cu lacrimile ei a spalat picioarele Mantuitorului:
“Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.”(Luca 7,36-50)
Atunci cand omul ajunge in aceasta stare binecuvantata in care inima lui este strapunsa de cainta si smerenie, lacrimile care se revarsa din belsug sunt niste lacrimi curatitoare si mangaietoare, iar sufletul este cuprins de dragoste fata de Dumnezeu.
Taina Spovedaniei este una dintre cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii. Ea a fost lasata de Insusi Mantuitorul nostru prin cuvintele spuse apostolilor si celor carora li s-a transmis harul apostolic, episcopii si preotii: “Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 22-23)
Iata ca toate pacatele marturisite inaintea parintelui duhovnic, cu cainta si cu hotararea de a nu le mai repeta, ne sunt iertate. Inainte de spovedanie parintele rosteste cateva cuvinte care ne dau curajul marturisirii: “Iata fiilor duhovnicesti , Hristos sta nevazut primind marturisirea voastra cea cu umilinta deci sa nu va rusinati sau sa va temeti si sa ascundeti de mine vreun pacat ci fara sfiala sa spuneti toate cate ati facut. Iar eu sunt numai un martor ca sa marturisesc inaintea lui Dumnezeu pentru toate cate imi veti spune mie , iar de veti ascunde de mine vreun pacat sa stiti ca toate pacatele indoit vi se vor intoarce inapoi. Luati seama dar, de vreme ce ati venit la doctorul sufletesc care este duhovnicul, sa nu va intoarceti nevindecati.”

Fericirile

Scara Raiului

Duminica a patra din post se mai numeste si Duminica Sfantului Ioan Scararul. Sfantul Ioan Scararul a descris in cartea sa numita “Scara”, treizeci de trepte ale urcusului duhovnicesc. Fericirile, care se canta la fiecare Sfanta Liturghie si care se citesc in aceasta duminica, reprezinta si ele o scara. O scara a virtutilor, o scara cu noua trepte pe care urca toti cei insetati de sfintenie, de asemanarea cu Dumnezeu.
Mantuitorul a rostit aceste fericiri adresandu-se apostolilor, dar ele au fost ascultate si de multimile care-L inconjurau. Cuvintele Lui au fost spuse pentru intreaga umanitate. Fericirile au adus si vor aduce mereu multa mangaiere si speranta pentru toti cei aflati pe calea cea stramta:

“Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. “ (Matei 5, 1-12)
Sa incercam sa intelegem ce inseamna sa urcam fiecare dintre aceste trepte ale apropierii de Dumnezeu:

1.“ Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.”
Saracia cu duhul inseamna smerenie. Este smerenia celor care devin constienti de saracia lor duhovniceasca, de faptul ca fara Dumnezeu nu sunt nimic. Acestia au o inima delicata, strapunsa de recunostinta pentru purtarea de grija a lui Dumnezeu. Cei smeriti se feresc de orice forma de mandrie, pentru ca e cea mai periculoasa patima, e cauza caderii ingerilor si a oamenilor. Smerenia, care este opusa mandriei, este prima dintre virtuti. Fara smerenie nici o virtute nu este reala. Smerenia trebuie sa ne insoteasca de-a lungul intregului nostru urcus duhovnicesc. Daca privim cu atentie scara din icoana, vedem ca unii pot sa cada chiar de pe cele mai inalte trepte. Cei mandri nu sunt placuti lui Dumnezeu. Imparatia cerurilor este promisa celor smeriti. Mantuitorul ne spune: ”Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima.”

2. ” Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.”
Cei smeriti isi dau seama de pacatele lor si se intristeaza ca l-au suparat pe Dumnezeu si pe semenii lor cu aceste pacate. Cu cat cineva are o constiinta mai delicata, cu atat mai mult isi vede propriile greseli si se intristeaza pentru ele. Constiinta ne mustra atunci cand gresim si ne da o stare de pace atunci cand facem binele. Daca o ascultam, ea ramane sensibila, dar daca nu-i ascultam glasul in mod repetat, ea devine tot mai tacuta. Asa se face ca sfintii au o constiinta atat de sensibila incat pot sa constientizeze cele mai subtile forme ale pacatului, in timp ce marii pacatosi se simt adeseori nevinovati. Cei care se caiesc de pacatele lor si plang pentru ele, vor fi mangaiati. Ei vor simti aceasta mangaiere, care vine de la Dumnezeu, atat aici cat si dincolo, pentru ca li se vor ierta pacatele.

3. “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.”
Cei blanzi sunt fericiti pe pamant pentru ca toata lumea ii iubeste pe cei blanzi. Cei blanzi si intelegatori au parte de o viata linistita pe pamant. Ei se feresc de certuri si tulburari, sunt cei care lasa de la ei pentru ca sa fie bine. Felul in care suntem tratati de altii, reflecta modul in care ii tratam noi. Ei vor fi fericiti si in imparatia cerurilor pentru ca se vor asemana Celui bland si smerit cu inima.

4.” Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”
Cei care sufera pentru faptul ca aici pe pamant arareori au parte de dreptate, se vor satura de dreptate dupa aceasta viata, cand toate faptele lor bune vor fi rasplatite. Dar dreptatea are aici si sensul de sfintenie. Dreptii Vechiului Testament erau cei sfinti. Cei care isi doresc cu ardoare sfintenia, asa cum doresc cei insetati apa, vor avea parte de ea. Noi toti, suntem chemati spre sfintenie, spre asemanarea cu Dumnezeu: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.”(Mt. 5,48)

5.” Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”
Milostenia este o virtute pretioasa. Cei milostivi sunt plini de compasiune fata de semenii lor aflati in suferinta. A fi milostiv, inseamna a fi capabil sa te pui in locul celui aflat in suferinta si a simti suferinta lui ca pe propria ta suferinta. Milostenia se manifesta prin iubire plina de intelegere fata de cel in suferinta. Cei milostivi vor avea parte de mila pentru ca si Dumnezeu le va fi milostiv. Toate poruncile divine sunt concentrate in iubirea fata de Dumnezeu si de semeni. De aceea iubirea este considerata cea mai mare dintre virtuti.

6.” Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
Cei curati cu inima, sunt cei care prin smerenie si plansul pentru pacate lor, au ajuns sa se curateasca de pacate si de patimi. Acestia au inceput sa mearga pe calea sfinteniei, devenind blanzi si milostivi fata de toti oamenii. Cei curati cu inima sunt cei care se aseamana copilasilor mici prin nevinovatie si lipsa de rautate. Inima lor curata a devenit locul in care poate sa Se salasluiasca Dumnezeu. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Cei curati cu inima sunt cei care ajung sa-L vada pe Dumnezeu inca din aceasta viata. In drumul spre sfintenie omul parcurge trei etape: a curatirii de patimi, a luminarii si a desavarsirii. Cei care au ajuns in cea de-a treia etapa sunt capabili sa vada Lumina plina de pace si iubire a prezentei divine. Ei sunt cuprinsi de fericirea nespusa pe care au simtit-o Petru, Ioan si Iacov pe Muntele Tabor, atunci cand Mantuitorul li S-a dezvaluit ca Dumnezeu.

7.” Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.”
Cei care ii ajuta pe cei invrajbiti sa se impace si cei care ajuta la inmultirea pacii in lume, sunt facatori de pace. Dar cei care raspandesc pacea prin prezenta lor plina de sfintenie si prin rugaciunile pline de iubire pentru intreaga lume, sunt sfintii. In prezenta unui sfant pana si fiarele salbatice se imblanzesc, devin pasnice. Acesti facatori de pace au devenit cu adevarat fiii lui Dumnezeu.

8.” Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.”
De multe ori cei sfinti sunt prigoniti pentru sfintenia lor de catre cei pacatosi. Acestia din urma nu sufera sfintenia care prin comparatie le dezvaluie uraciunea lor. Sfintenia ii mustra pe cand cei asemenea lor ii lauda.

9. “ Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.“
Toti cei care vor fi ocarati si prigoniti pentru Hristos vor primi plata multa in ceruri, ei se aseamana mucenicilor si marturisitorilor care din dragoste fata de Dumnezeu au rabdat prigoane si chinuri martirice. Acestia se bucura de multa slava in imparatia cerurilor.

Duminica Sfintei Cruci

Aceasta a treia duminica din post se numeste Duminica Sfintei Cruci. Drumul spiritual spre Inviere al fiecaruia dintre noi nu poate sa treaca decat prin cruce. Mantuitorul a venit printre noi acum doua milenii pentru a ne arata calea spre cer. El Insusi este aceasta cale: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”, a spus despre El Insusi. Noi, cei care insetam dupa mantuire, suntem chemati sa-I urmam Lui:

“Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.”. ” Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” ( Marcu 8, 34-38; 9, 1).

Iata ca oricine voieste sa sa ajunga in imparatia cerurilor trebuie sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-I urmeze lui Hristos. Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata ce inseamna lepadarea de sine: “Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip incat ni s-a facut firesc; lepadarea de pacat s-a facut lepadarea de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine.” Cei care voiesc sa-si pastreze acest suflet cazut si plin de pacate, il vor pierde, pentru ca nimic necurat nu va intra in imparatia cerurilor. Cei care se vor stradui sa se curete de patimile care le-au intrat atat de mult in fire, incat au devenit ca o a doua natura a lor, vor castiga viata vesnica. De multe ori incercam sa ne justificam tot felul de patimi si slabiciuni spunand ca asa suntem noi, asa e sufletul nostru. Sufletul nostru adevarat nu este asa, el este facut dupa chipul lui Dumnezeu, este frumos. Sufletul unui om este mai valoros decat toata lumea: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”. Nu este nimic pe pamant care sa fie cu adevarat al nostru si care sa nu ne poata fi luat mai devreme sau mai tarziu. Totul ne este luat atunci cand murim, uneori chiar inainte, de aceea singura noastra comoara este sufletul nostru.
Ce inseamna a ne lua crucea? Sfantul Ignatie Briancianinov ne spune: “A-ti lua crucea inseamna a indura cu marime de suflet batjocurile si ocarurile cu care lumea ii acopera pe urmatorii lui Hristos”. “A-ti lua crucea inseamna a rabda cu vitejie pentru Evanghelie, greaua osteneala nevazuta, chinul si mucenicia nevazuta in lupta cu propriile patimi, cu pacatul care traieste in noi, cu duhurile rautatii, care cu aprindere se scoala asupra noastra si ni se impotrivesc cu incrancenare atunci cand hotaram sa lepadam jugul pacatuluisi sa ne supunem jugului lui Hristos”. A-ti lua crucea inseamna si a primi fara cartire necazurile, lipsurile, bolile pe care ni le ingaduie Dumnezeu spre curatire de pacate sau spre a invata din ele. Uneori suferinta este cel mai bun invatator. A-ti lua crucea inseamna si a te supune de buna voie unor privatiuni pentru a-ti infrana pornirile rele ale trupului si sufletului: post, priveghere, metanii. Fiecare din noi trebuie sa ne luam crucea noastra, adica o cruce pe masura noastra. Fiecare trebuie sa lupte cu curaj si statornicie cu patimile si gandurile lui pacatoase. Fiecare trebuie sa traim invataturile evanghelice prin faptele, cuvintele si gandurile noastre.
In urcusul nostru duhovnicesc spre inviere nu suntem singuri. Mantuitorul S-a jertfit pe cruce din dragoste pentru noi, Se jertfeste la fiecare Sfanta Liturghie si continua sa Se jertfeasca in viata fiecaruia dintre noi. “Dumnezeu urca impreuna cu noi in tot urcusul nostru duhovnicesc.”,spunea Parintele Dumitru Staniloae.

Vindecarea slabanogului din Capernaum. Despre adevarata prietenie

Vindecarea Paraliticului

Prima duminică din Postul Paştelui a fost închinată biruinţei Ortodoxiei asupra iconoclasmului. Săptămâna care a trecut a însemnat urcarea unei noi trepte în efortul duhovnicesc de înălţare şi purificare sufletească, spre marea sărbătoare a Învierii Domnului. Duminica a 2-a din Post ne propune o temă nou, un motiv de meditaţie plecând de la una din marile minuni ale Mântuitorului: vindecarea slăbănogului din Capernaum, minune relatată de Evanghelistul Marcu:

„Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este într-o casă. Şi îndată s-au adunat mulţi oameni, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată. Şi iarăşi a ieşit la mare şi toată mulţimea venea la El şi îi învăţa” (Marcu 2,1-13).

Una dintre nenumăratele minuni ale Domnului. Câte oare vor fi văzut contemporanii Săi? La câte vor fi fost martori şi vor fi povestit mărturisind lumii, aşa cum evanghelistul Marcu are grijă să amintească: „ Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!”. Patru tineri au adus la Iisus pe prietenul lor care era paralizat, pentru ca să fie vindecat. Când au văzut însă mulţimea adunată puhoi în jurul casei în care se afla Iisus şi uşa blocată de oamenii care vroiau să-L vadă şi să-L audă mai bine, cei patru nu s-au descurajat. Credinţa nu cedează niciodată, ci perseverează. Credinţa nu cunoaşte bariere, obstacole; dacă un drum se închide, atunci caută o altă cale, o altă ieşire din impas… Si o găseşte! Cei patru bărbaţi s-au urcat pe acoperişul casei, trăgând dupa ei pe prietenul lor bolnav şi s-au apucat să desfacă o parte din acoperiş, apoi l-au coborât pe paralitic în casă. Ne putem imagina uimirea celor dinăuntru, cand au văzut acoperişul deschizându-se şi un om bolnav coborât în mijlocul modestei încăperi. Probabil că unii au şi cârtit, deranjaţi de insistenţa celor patru. Domnul Iisus le-a văzut credinţa şi s-a milostivit de prietenul lor; dar El a văzut şi altceva. Adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea! Când cei patru s-au hotărât să meargă să-L vadă pe Hristos, ei şi-au amintit mai întâi de prietenul lor aflat în suferinţă. Ei şi-au făcut timp pentru acela şi s-au hotărât să facă un efort în plus, ca să îl aducă şi pe el la Iisus. Dumnezeu iubeste astfel de oameni. Oameni cărora le pasă de ceilalţi. Adresându-se suferindului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-a uimit pe toţi, iar pe unii chiar i-a scandalizat:” Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? I-a spus „fiule” cu dragoste, cu compasiune. Dar a şi văzut până în adâncul sufletului său, căci acolo se afla izvorul suferinţei lui. Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinţei sale trupeşti. De aceea Iisus a vindecat cauza primă a bolii. Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, una spirituală. Păcatul paralizează pe om; îi slăbănogeşte şi trupul şi îi împietreşte sufletul. Iisus a venit pentru a tamadui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută. Dar şi pentru a arăta oamenilor cine este El de fapt. Cei care cârcoteau împotriva Lui, tocmai această întrebare nu si-o puneau: „cine este de fapt Iisus?” L-au acuzat de blasfemie, motiv pentru care aveau să-L şi răstignească. Dar ei nu au înţeles, din acel noian de miracole, că Cel ce făcea în faţa unei lumi întregi lucruri nemaivăzute, era Acela care avea putere să ierte şi păcatele lumii! Era Fiul lui Dumnezeu! Mustrându-i pentru împietrirea inimii, Iisus le spune: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?“, apoi porunceşte bolnavului să se ridice pe picioarele sale şi să meargă la casa sa. Ceea ce acesta a şi făcut, spre uimirea tuturor. Dar şi spre imensa lui fericire, ca şi a prietenilor săi. O minune din care putem învăţa multe. Din care trebuie să luăm aminte mai cu seamă la noi înşine. Prin puterea şi iubirea aceluiaşi Hristos, putem şi noi astăzi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii şi slăbănogire a trupului şi a sufletului, şi să păşim într-o viaţă nouă, deplină. O viaţă întru iubirea lui Dumnezeu, Părintele nostru. O viaţă pe care să o împodobim cu credinţă şi iubire, ca şi cei patru bărbaţi din minunea de azi. Acesta este mesajul duminicii a doua: credinţă şi iubire – două coordonate esenţiale ale vieţii noastre.

A doua Duminică a Postului Mare este închinată şi Sf. Grigore Palama (Γρηγόριος Παλαμάς – 1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic, a fost dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un Sfânt Părinte al Bisericii. Sfăntul Grigore Palama, bazat pe Sfânta Scriptură, pe Tradiţia Sfinţilor Părinţi şi pe experienţa Sfinţilor isihaşti de la Muntele Athos, a demonstrat în operele sale că trăirea mistică este posibilă şi poate duce pe om la îndumnezeire, deoarece omul este chemat la sfinţenie şi la unirea cu Dumnezeu încă din această viaţă. Contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un “al doilea Atanasie cel Mare”. Rămâne un exemplu de apărător al credinţei. Un model pe care Biserica ni-l pune înainte în timpul Postului.

(Dupa “Ora de Religie”- Colegiul National Slobozia)

Despre sinceritate, inima curata si lipsa de viclesug

“A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” Ioan (1,43-51)

Mantuitorul a recunoscut in Natanael un om cu inima curata, lipsit de viclesug. Dumnezeu vede ce este in inima omului. Cei care au inima curata se aseamana copiilor mici si nevinovati, care nu stiu sa minta si care nu au nimic de ascuns. Mantuitorul a zis: “Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor.” (Mt 19,14) Iata, ca cei care au inima curata, asemanandu-se cu copilasii mici si nevinovati, vor putea sa dobandeasca imparatia cerurilor. Sfintii sunt oamenii care s-au silit sa dobandeasca o inima curata si au devenit teofori, purtatori de Dumnezeu, inca din aceasta viata. Inima este centrul spiritual al fiintei noastre. Inima curata este locul in care se salasluieste Sfanta Treime, este locul imparatiei cerurilor. “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu“; cu adevarat cei cu inima curata ajung la vederea Luminii necreate, ajung sa cunoasca inca de aici fericirea de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Mantuitorul a spus despre El Insusi: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Daca Il vom cauta pe Dumnezeu cu sinceritate, Il vom gasi. Daca iubim Adevarul, ramanem cu El.
Sa spunem impreuna cu psalmistul David: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele din launtru ale mele“!

Despre post si iertare. Comoara din cer

Izgonirea din rai

Duminica dinaintea inceputului Postului Pastilor se numeste “Duminica izgonirii lui Adam din rai” sau “Duminica Iertarii”. Ea cuprinde invatatura care ne devaluie taina acestei perioade de pregatire a invierii sufletesti-Postul Pastilor. Adam a fost izgonit din rai in urma pacatului neascultarii si exilat pe pamant. Noi toti suntem in exil aici pe pamant, iar sufletele noastre sunt indepartate de Dumnezeu, Care este Viata. Dumnezeu,Tatal nostru iubitor, ne asteapta acasa in imparatia cerurilor. Pentru a incepe aceasta calatorie spre casa, avem nevoie de: imbracaminte, arme de aparare si hrana. Sa ne imbracam cu haina iertarii ca sa ne acoperim goliciunea sufletului, sa ne inarmam cu arma postului si a rugaciunii impotriva talharilor (duhurile rele) si sa ne umplem traista cu fapte bune. Calatorind astfel, sufletul nostru va invia impreuna cu Hristos in ziua Invierii.

Mantuitorul ne invata:

“Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Matei 6,14-21

1. Sa iertam din toata inima celor care ne-au gresit, asa cum am vrea si noi sa fim iertati de catre Dumnezeu si de catre oameni.
2. Sa postim pentru a ne intari si curati sufleteste, nu pentru a ne considera mai buni decat cei care nu postesc sau pentru a ne lauda inaintea oamenilor.
3. Sa strangem comori in cer, adica sa facem fapte bune (post, rugaciune, milostenie) in ascuns, fapte care vor fi rasplatite mai ales acolo. Sa nu ne lipim inima de lucruri trecatoare si amagitoare, ci de bunatatile vesnice, urmand indemnul de la Sfanta Liturghie: “Sus, sa avem inimile!“.

Despre Judecata de Apoi si criteriile dupa care vom fi judecati

Infricosata Judecata

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Matei 25,31-46)

Intoarcerea fiului risipitor. Despre cainta si iertare.

audio
Intoarcerea Fiului Risipitor

Prin aceasta frumoasa pilda, care se citeste in a doua duminica din Triod, Mantuitorul ni se adreseaza fiecaruia dintre noi, aratandu-ne cu cata dragoste ne asteapta Tatal Ceresc sa ne intoarcem Acasa. Aceasta pilda o gasim in Evanghelia dupa Luca:

“Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a apropiat el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi! Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. ( Ev. Luca 15, 11-32).

Noi, oamenii, suntem cu totii copii ai Tatalui nostru din ceruri. El ne-a facut buni, dar noi ne-am indepartat de El prin pacatele noastre si ne-am instrainat de El. Parintele Arsenie Boca, in cartea sa numita Cararea Imparatiei, ne spune: “De la Dumnezeu iesim, petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne intoarcem. Fericit cine se intoarce si ajunge iar Acasa, rotunjind ocolul. Aceasta este cararea. Unii insa nu se mai intorc… Sunt cei ce asculta de o vraja vrajmasa, care ii scoate din cale si, cu pofte pieritoare, ii incalceste in lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si in asa fel le-o intoarce, incat ajung sa zica binelui rau si raului bine si din fiii lui Dumnezeu se fac vrajmasii lui Dumnezeu.”
Poate ca nu ne-am gandit niciodata ca de fapt cu totii suntem fii si fiice de imparat. Tatal nostru este Imparatul Imparatilor. Imparatia lui este neasemanat mai frumoasa decat orice imparatie pamanteasca. El ne-a promis ca daca ne vom sili sa fim buni si sa ne asemanam Lui, vom mosteni aceasta minunata imparatie- Imparatia Cerurilor. Atunci Mantuitorul ne va spune:“Veniti binecuvantatii Tatalui meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.”(Mt.25,34)

In aceasta pilda il vedem pe fiul cel tanar, ca fiind atras de stralucirea inselatoare a placerilor pamantesti, se hotareste sa se desparta de tatal sau si pleaca in lume cheltuindu-si partea lui de avere in desfranari. Averea pe care fiecare o primim reprezinta darurile pe care le avem de la Dumnezeu: mintea, sentimentele, vointa. Daca nu suntem atenti sa folosim aceste daruri spre fapte bune ci le risipim urmarind placerile noastre, atunci ne indepartam de Dumnezeu si ajungem sa slujim celui viclean. Prin faptele rele hranim duhurile necurate care sunt ca niste porci carora le place necuratia. Dar in aceasta stare cazuta nu putem nicidecum sa fim fericiti. Nici o placere de pe pamant nu poate sa ne astampere foamea. Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate (sfintenie) ca aceia se vor satura, spune una dintre fericiri. Fiul risipitor, flamand si intr-o stare jalnica, isi vine in fire si se hotareste sa se intoarca la tatal lui, sa-i ceara iertare si stiind ca nu mai este vrednic sa-i fie fiu, sa-l faca macar ca pe unul din argatii (slugile) lui. Ce face insa tatal? Vazandu-l din departare ca se apropie, alearga inaintea lui si plin de dor si iubire il imbratiseaza. Nici nu-l lasa sa termine ce avea de zis ci indata porunceste unor slugi: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Cu aceasta nespusa dragoste il primeste Tatal Ceresc pe orice pacatos care isi vine in fire si se intoarce spre El, caindu-se de pacate lui. El ne imbraca din nou cu haina cea dintai – a nepatimirii, ne pune pe deget inelul-simbolul comuniunii cu Hristos si ne pune incaltaminte in picioare-vointa spre fapte bune. Asa cum tatal fiului risipitor a facut o petrecere de bucurie pentru intoarcerea fiului cel pierdut, tot asa Tatal Ceresc impreuna cu toti ingerii se bucura pentru fiecare pacatos care se intoarce.

Sa venim cu smerenie in fata Tatalui Ceresc si sa ne caim (sa ne para rau cu adevarat) de toate faptele, cuvintele sau gandurile rele cu care L-am suparat pe El sau pe semenii nostri.
Toate pacatele pe care le marturisim in Taina Spovedaniei cu cainta si cu hotararea de a nu le mai repeta, ni se iarta. Sufletul nostru se imbraca din nou cu haina curata a nepatimirii, iar prin Taina Impartasaniei ne unim cu Hristos si primim puterea de a merge pe Cararea Imparatiei care ne va duce Acasa.

Pilda vameșului și a fariseului. Despre smerenie ca temelie a tuturor virtuților.

Vamesul si fariseul

Pilda vamesului si a fariseului, pe care Mantuitorul a spus-o catre cei care se credeau drepti, se citeste in prima duminica din Triod. Triodul este perioada care incepe cu trei saptamani inainte de postul mare si tine pana la sfarsitul postului. Este perioada in care crestinii isi pregatesc sufletul pentru a intampina Invierea Domnului. Perioada pregatitoare a postului incepe, nu intamplator, cu aceasta pilda a vamesului si a fariseului, in care ni se vorbeste despre virtutea de temelie a crestinismului, smerenia.

“Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Luca(18, 9-14)

Fariseii erau o categorie de credinciosi evrei foarte rigurosi in implinirea preceptelor morale, in timp ce vamesii erau categoria cea mai dispretuita de catre evrei. Vamesii erau in slujba cotropitorilor romani, avand sarcina de a strange taxe de la popor, de multe ori fiind lacomi si necinstiti. Un astfel de fariseu si un astfel de vames, s-au suit la templu sa se roage. Amandoi , stand in templu, se rugau lui Dumnezeu. Fariseul ii multumea lui Dumnezeu pentru virtutile pe care le avea, si pentru faptul ca nu este pacatos ca altii sau ca acel vames. Vedem din rugaciunea lui ca avea grija sa nu faca fapte rele, si se straduia sa faca fapte bune: postea, se ruga, dadea o parte din castigul lui la templu. Ii dispretuia insa pe altii, si se credea pe sine drept in fata lui Dumnezeu, adica ii lipsea smerenia. Vamesul, in schimb, se vedea pe sine atat de pacatos incat nu indraznea nici sa isi ridice ochii catre cer, doar isi batea pieptul, zicand: ”Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.” Era constient de pacatosenia lui si nadajduia in mila lui Dumnezeu. Iata de ce, acesta s-a intors mai indreptat la casa lui.

In fata lui Dumnezeu toti suntem mai mult sau mai putin bolnavi sufleteste, toti suntem departe de desavarsire. Toti avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Sfantul Nicolae Velimirovici spunea despre noi oamenii ca suntem bolnavii din uriasul spital al lumii. Toti suntem bolnavi sufleteste, dar incepem sa ne vedem boala abia dupa ce incepem sa ne vindecam. Vederea pacatelor proprii este inceputul vindecarii. Cei mai bolnavi sufleteste nici nu-si dau seama cat sunt de bolnavi, nu-si vad pacatele. Dumnezeu este doctorul sufletelor noastre. Un om intelept nu se duce la doctor sa se laude cu sanatatea lui, ci ii spune toate simptomele bolii, si primeste tratamentul. Smerenia este virtutea care ne invata sa ne vedem asa cum suntem de fapt, sa ne vedem starea sufletului, sa ne vedem pacatele. Ea ne aminteste ca nu suntem nimic fara Dumnezeu, si daca avem ceva bun, avem de la Dumnezeu. Ea ne invata sa nu ne vedem mai buni decat altii, sa nu ne mandrim cu ceea ce nu este al nostru. Mandria, care este opusul smereniei, este considerata patima cea mai mare. Ea este cauza caderii ingerilor si a oamenilor. Prin mandrie cadem, ne rupem de Dumnezeu, dar prin smerenie urcam spre Dumnezeu. Smerenia este prima treapta in urcusul spre Dumnezeu, si este temelia tuturor celorlalte virtuti.

Femeia cananeanca. Despre credinta puternica.

Sfantul apostol si evanghelist Matei, a descris in aceste cuvinte, intalnirea dintre o femeie cananeanca si Mantuitorul nostru Iisus Hristos:

“Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)

Femeia cananeanca este o mama coplesita de durere pentru fiica ei in suferinta. Ii cere ajutorul lui Iisus, dar Acesta pare sa nu o bage in seama, nu ii raspunde nici un cuvant. Mai mult, la interventia apostolilor care ii cer sa faca ceva, El le raspunde ca nu a venit decat pentru iudei, nu si pentru cei de alt neam. Mantuitorul stia prea bine pe cine avea in fata Lui, stia ca acea femeie cananeanca avea sa fie un model de comportament pentru noi, si de aceea a pus-o la incercare. Nu numai ca femeia nu a renuntat la cererea ei atunci cand a fost nebagata in seama, refuzata, si chiar jignita de catre Mantuitorul; dar ea s-a comportat in asa fel, incat a starnit chiar admiratia Domnului: “O, femeie, mare este credinţa ta”. Femeia cananeanca s-a rugat cu multa staruinta, chiar si atunci cand parea sa nu mai aiba nici o sansa. Staruinta ei izvora din durerea pentru fiica ei cea chinuita, dar si din credinta neclintita ca Mantuitorul era Cel Care putea sa o vindece. Cu indrazneala, dar si cu multa smerenie si bunacuviinta, ea nu si-a incetat rugamintea pana ce nu a fost ascultata. Pentru ca ea nu se ruga pentru ea insasi, ci pentru copila ei iubita, iubirea si mila pentru aceasta, au facut-o sa nu renunte la cererea ei, si chiar sa uite de propria ei persoana. Altruismul si iubirea plina de compasiune fata de altii, ne fac sa simtim suferinta altora ca pe suferinta noastra proprie si sa uitam de noi insine. In acele momente incepem sa intelegem ce inseamna a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Sa invatam cat de bine primita este inaintea lui Dumnezeu rugaciunea facuta din mila si iubire, cu smerenie si staruinta si cu credinta neclintita. Sa invatam ca nu trebuie sa renuntam atunci cand Dumnezeu pare sa intarzie a ne da un raspuns la rugaciunile noastre, ci asemenea femeii cananeence, sa staruim in rugaciune cu credinta puternica. Mantuitorul ne indeamna:
“Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui care bate i se va deschide.”(Mt 7, 7-8)

Vamesul Zaheu. Bucuria de a-L primi pe Hristos

Vamesul Zaheu

Aceasta este descrierea pe care o face Sfantul Apostol Luca intalnirii dintre vamesul Zaheu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos:
“Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” Luca(19,1-10)
Orasul prin care trecea Iisus, Ierihon, este o localitate din Tara Sfanta situata sub nivelul marii. Zaheu nu era altul decat mai marele vamesilor, deci un om cu o pozitie sociala inalta. Ni se mai spune ca era mic de statura si nu putea sa-L vada pe Iisus de multime. Dar dorinta lui de a-L cunoaste pe Iisus era atat de mare, incat nu s-a sfiit sa se poarte ca un copil, uitand cine era, si sa se suie intr-un copac pentru a-L vedea. Ne putem imagina cata bucurie a simtit in inima lui cand Iisus si-a ridicat privirea spre el si chemandu-l pe nume i-a spus sa se dea jos, ca astazi trebuie sa ramana in casa lui. A coborat, si L-a primit cu bucurie, in timp ce altii murmurau ca Iisus a intrat sa gazduiasca la un om pacatos. Dar Zaheu, a facut un gest care i-a rusinat pe acestia, zicand:” Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Iar Iisus i-a zis:” Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut ”.
Este o intalnire emotionanta si plina de semnificatii. Este intalnirea cu Hristos in care ne putem regasi fiecare dintre noi. Si noi, asemenea lui Zaheu, suntem pacatosi, locuim intr-un loc jos din punct de vedere moral, intr-un Ierihon al patimilor. Hristos vine la noi, dar pentru ca nu avem o statura duhovniceasca inalta, nu Il putem vedea de multime. In momentul in care, cu inima curata, uitand de noi insine, facem cu curaj un pas spre El, oricare ar fi acest pas, noi ne ridicam din multime si nu numai ca Il putem vedea, dar El ne cheama sa Il primim in casa sufletului nostru. Atunci cand El intra, pacea si bucuria care ne coplesesc, sunt de nedescris. Doar Dumnezeu poate sa umple inima unui om, iar atunci cand intra, simtim cu adevarat ca locul imparatiei cerurilor este in inima noastra. Atunci cand Hristos vine in inima noastra, ea devine larga si in ea incep sa incapa toti semenii nostri, ne asemanam fericitului Zaheu. Ce este minunat, este, ca nu numai noi ne mantuim, ci toata casa noastra. Un om care a avut bucuria de a-L primi pe Hristos, are atata pace, credinta si dragoste, incat ii atrage spre Hristos pe toti in jurul lui. Spunea Sfantul Serafim de Sarov:”Dobandeste pacea, si mii de suflete se vor mantui in jurul tau.”
Invatam de la Zaheu ca pentru a-L vedea pe Dumnezeu, trebuie sa facem cum a facut el: sa-L cautam cu inima curata (cu dorinta sincera de a afla Adevarul), sa ne lepadam de noi insine (de falsul nostru eu) si sa ne ridicam din multime (sa avem curajul de a ne desprinde de modul de vietuire lumesc) .

Vindecarea celor zece leproși. Despre recunoștința față de Dumnezeu și de oameni

Vindecarea celor zece leprosi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, intrând într-un sat, a fost întâmpinat de zece leproşi, care stând departe, au strigat rugându-L:

“Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Văzându-i, El le-a răspuns: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” Dar, pe când se duceau ei, şi-au dat seama că s-au curăţit de lepră. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi Îi dădea slavă lui Dumnezeu. Acesta, care era samarinean, s-a aruncat la picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Iar Iisus a zis: “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta, care este de alt neam?”. Apoi, i-a zis: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 17,13-19)

Lepra era o boală foarte gravă, care acoperea corpul cu pete albe şi răni urât mirositoare, ce duceau la distrugerea progresiva a unor părţi din trup. Preoţii erau cei care constatau boala sau vindecarea leproşilor; de aceea i-a trimis Iisus să se arate preoţilor. Leproşii erau consideraţi necuraţi, şi erau obligaţi să trăiască în afara societăţii, pentru a nu transmite boala celor sănătoşi. Erau îmbrăcaţi în haine sfâşiate, iar când se apropia cineva de ei, erau obligaţi să-l avertizeze strigând: “Necurat, necurat.” Leproşii erau consideraţi ca morţi pentru rudele lor, trăind în sărăcie de pe o zi pe alta.

Să ne aducem aminte mereu ca să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Lui, ştiute şi neştiute de noi, şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru binefăcătorii noştri!